duminică, 31 mai 2009

Politica


Ma gandeam sa vorbesc despre unul dintre cele mai plictisitoare subiecte: politica. Nu, nu va speriati, n-am de gand sa fac aici o lista cu toti candidati la alegeri sau un top al celor mai bine vazuti politicieni. De fapt, nu despre candidati vreau sa vorbesc, ci despre politica in sine si despre rolul pe care aceasta la jucat in viata mea.

De politica cred ca am auzit de la o varsta destul de frageda. Cred ca de cand mergeam la gradinita si bunica mea mi-a spus ca Iliescu conduce tara. Ce am inteles eu din asta nu cred ca reprezinta prea bine ideea de politica, aveam, mai degraba, in cap o imagine cu un om asezat in fata unui volan care in loc sa fie al unei masini era al tarii si care nu avea decat sa-l roteasca la curbe pentru a nu iesi de pe drum. Apoi, pe cand aveam 6 anisori au urmat primele alegeri de care imi amintesc eu. Mai fusesera unele si pe cand aveam doar 2 ani, dar de atunci nu-mi aduc aminte nimic. Dar despre cele din 1996 imi aduc aminte destul de multe lucruri: cum intreaga mea familie a votat cu Petre Roman; cum bunica mea mi-a spus despre cei doi care au ajuns in al doilea tur de scrutin si despre cum, din nou, intreaga mea familie s-a dus la vot, de data asta votandu-l pe Constantinescu. Imi amintesc si despre cat de fericita am fost cand acesta a castigat, fara sa inteleg macar de ce.

Pana la alegerile din 2000 n-am mai prea avut tangente cu politica. Apoi, cand au susit acestea, am facut din nou cunostinta cu situatia: Iliescu si Vadim ca favoriti, tata votandu-l pe Stolojan, la fel ca parintii unei vecine de-a mele... Incepusem deja sa dezbatem politica, cu toate ca nu eram decat un grup de fete cu varste cuprinse intre 8 si 12 ani. Oricum, s-a ajuns din nou la al doilea tur de scrutin, cand toata lumea s-a dus la vot doar de frica sa nu castige Vadim si cam aici s-a incheiat si acest episod.

Din nou n-am mai avut nicio tangenta cu politica pana cand a inceput campania electorala din 2004 pe care am urmarit-o cu sufletul la gura. M-am indragostit automat de Basescu, tineam cu el, speram sa castige pentru a scapa de PSD. Eram cu toti portocali, aveam sperante mari (mai ales eu) si urmaream cu atentie toate confruntarile dintre candidatii la presedentie. Mie toate acestea mi s-au parut fascinante. Atat de fascinante incat am inceput sa-mi doresc cu ardoare sa intru si eu in politica. Le-am comunicat dorinta parintilor mei, iar ei au facut tot posibilul sa ma tempereze. Au incercat sa-mi explicem cum stau de fapt lucrurile in politica, ca nu e doar ceea ce vad eu (sau ce inteleg) si ca acesta este un domeniu mult prea dur pentru o persoana ca mine. Nu au reusit sa ma convinga, dar totusi am acceptat sa mai astept umpic, in special datorita faptului ca nu eram prea hotarata daca vreau sa intru in PD sau in PNL (erau in alianta pe vremea aceea).

Am inceput clasa a IX-a si nu am renuntat la dorinta mea, dar continuam sa fiu nehotarata. Apoi, intr-o zi, a venit la noi in scoala sa faca recrutari ARDOR-ul (sau, pentru cei care nu stiu, Asociatia Romana de Dezbateri, Oratorie si Retorica). M-am gandit ca a deveni membra s-ar putea sa ma ajute in vitoarea mea cariera politica (desi nu prea intelegeam prea bine despre ce este vorba in momentul in care m-am hotarat sa merg acolo) asa ca asta am si facut. E ciudat, dar faptul ca am ajuns acolo a fost unul din factori care mi-a diminuat entuziasmul legat de politica. Nu stiu de ce. Poate pur si simplu pentru ca mi-a placut acolo si n-am mai simtit nevoia sa mai adaug nimic pe langa acele dezbateri. Oricum, acum chiar si ARDOR-ul e trecut pentru mine, desi uneori regret decizia luata, dar alteori imi amintesc motivele care au dus la ea si imi zic e mai bine asa. Oricum, nu asta e ceea ce dezbat azi.

Ideea e doar ca aceast explozie de entuziasm cu privire la politica a incetat, incet, incet, sa-si mai faca simtite efectele. Mai intai a inceput sa nu ma mai intereseze la fel de tare, mi-am zis ca ma voi inscrie intr-un partid dupa ce voi avea 18 ani. Apoi a aparut acea ruptura in alianta care m-a dezgustat total. Iar dupa aceea am inceput sa vad si eu care e, de fapt, ocupatia politicienilor si au inceput sa-mi repunge tot mai mult. Am ajuns in zilele noastre, cand ma duc la vot pentru ca asa trebuie sa faca orice cetatean, pentru ca inca mai sper ca se mai pot schimba lucruri si ca nu-s toti la fel de negri (sper degeaba, stiu, dar ce sa fac?) sau pentru ca, pur si simplu, e un lucru care se intampla atat de rar incat e pacat sa-l ratezi. Ma duc si votez mereu la intamplare, ori cu PDL ori cu PNL, dupa inspiratia de moment si niciodata cu PSD-ul. Iar mai mult de mersul la vot si o vaga incercare de documentare inainte (pentru a nu fi chiar habarnista) nu ma leaga de politica acum. Nu mai ma uit la stiri sau, mai bine zis, nu prea mai ma uit la tv deloc si nu ma mai intereseaza ce se intampla. Vreau sa plec din tara, asta imi doresc cel mai tare acum...

joi, 28 mai 2009

bye bye!


Si iata ca azi revin pe acest blog, doar pentru a-mi lua ramas bun. Astazi voi pleca la Deva, ceea ce inseamna vreo 3, 4 zile pauza de la orice postare... Imi rog pe aceasta cale eventualii cititori (chiar trebuie sa-i fac mai multa reclama acestui blog, dar momentan n-am apucat!) sa aibe rabdare ca ma voi intoarce!

despre carti...


Mi-am promis de ceva vreme ca voi raspunde si eu la aceste intrebari furate de pe blogul altcuiva si uite ca inca n-am ajuns s-o fac si pe asta. Dar nu e nimic, doar mai e timp sa ma realizez ceea ce mi-am propus, asa ca uite ca am ajuns si eu sa privesc la intrebarile la care urmeaza sa raspund...

1. Ce autor apare cel mai des la tine in biblioteca?
Nu stiu sa raspund exact la aceasta intrebare. Am o biblioteca destul de mare, in care adunam carti de vreo doua-trei generatii. Am foarte mult Jules Verne... Eliade apare iarasi de destul de mule ori... Iar daca ar trebui sa ma refer doar la cartile cumparate de mine (deci la contributia pe care eu am adus-o bibliotecii) ar fi Boris Akunin, avand patru din cartile lui...

2. Din ce carte ai mai multe exemplare?
Am mai multe exemplare a unor romane ale copilariei, dar, de obicei, fac cadou cartile a caror exemplar il am de doua ori. Aaa! Mai am doua exemplare din Obscenitatea publica, scrisa de Andrei Plesu.

3. De ce personaj de fictiune esti sau ai fost amorezata in secret?
La asa ceva eu eram o campioana. Pe cand eram mai micuta mereu ma indragosteam de personajele din romanele pe care le citeam. Prima mea dragoste a fost Victor din Ciresarii, de atunci ramanand acesta numele meu preferat. Adevarul este ca chiar si acum mai caut unele trasaturi ale lui la persoanele de sex opus. Dupa el a urmat Winnetou, din cartea cu acelasi nume, iar acum, personajul masculin care imi place cel mai mult (desi nu stiu daca as putea spune ca sunt indragostita de el) este Fandorin, creat de Boris Akunin, fiind un detectiv brunet, cu ochii albastri si cu apucaturi ciudate, foarte carismatic...

4. Ce carte ai citit cel mai des?
Aici cred ca castiga Ciresarii, chiar daca am recitit de foarte multe ori si Winnetou sau Harry Potter. Si cred ca acestea au fost si singurele carti pe care le-am recitit, pentru ca dupa ce am atins o anumita varsta am realizat ca am atatea carti in casa incat nu este nevoie sa le recitesc pe cele pe care le-am mai citit o data.

5. Care era cartea ta preferata la 10 ani?
Ciresarii, una dintre putinele carti pe care le-am citit la 10 ani...

6. Care este cea mai proasta carte citita anul trecut?
Alb Infinit sau Intuneric, nu as putea preciza exact care. Si nici nu stiu sa spun daca au fost proaste sau eu am fost dezamagita de ele pentru ca ma asteptam la altceva atunci cand le-am luat in mana...

7. Care a fost cea mai buna carte citita anul trecut?
Cred ca Zona moarta, dar nu stiu sigur. Mi-au placut aproape toate cartile pe care le-am citit anul trecut, dar nu stiu cat de bune au fost. Intamplarea face ca cele mai bune carti citite de mine, sa nu poata fi trecute la citite decat de anul acesta... Plus ca nici nu-mi amitesc cu exactitate tot ce am citit anul trecut.


8. Daca ar trebui sa obligi pe cineva sa citeasca o carte, care ar fi aceea?

Veronika se hotaraste sa moara, pentru ca e o carte care te invata sa iubesti viata si cred ca cu totii ar trebui sa invatam sa facem asta...

9. Cine crezi ca ar trebui sa castige premiul Nobel pentru literatura?
Voi raspunde la aceasta intrebare dupa ce voi fi citit suficient de mult pentru a putea decide. Asta daca se va intampla acest lucru in timpul vietii mele...

10. Ce carte ti-ar placea sa vezi ecranizata?
Eu am vazut multe din cartile mele preferate ecranizate si, de cele mai multe ori, am fost dezamagita de felul in care s-a realizat acest lucru. Cu toate astea, continui sa fac tot posibilul sa vad filmul care s-a realizat dupa vreo carte citita. Nu stiu de ce. Probabil ca inca sper. Dar ce mi-as dori eu sa fie ecranizat? Nu prea stiu... Orice, toate...

11. Descrie visul cel mai straniu in care sa fie inclus un scriitor, o carte sau un personaj literar!
Pai o data am visat ca eram Harry Potter si zburam pe matura... Alte vise... Nu stiu... Am visat de multe ori lucruri influentate de cartea pe care am citit-o, insa nu-mi mai amintesc prea bine...

12. Care e cartea cea mai putin culta pe care ai citit-o ca adult?
Aici voi raspunde fara sa stau pe ganduri Luminile Nordului sau Vampirii Sudului. Prima din ele e un sf pentru copii bazat pe o idee fizico-filozofica, carte care nu reprezinta mare lucru pentru o persoana de varsta mea, iar a doua e o porcarie pe care as descri-o ca o combinatie foarte proasta intre carte politista, fantasy, carte porno si ce-o mai fi. Daca citirea primei ramane dupa cum doriti, pe aceasta a doua va recomand calduros sa nu o cititi pentru ca n-at face altceva decat sa pierdeti timpul.

13. Care e cartea cea mai dificila pe care ai citit-o?
Carti foarte dificile n-am prea citit pana acum. Sunt doar o cititoare la inceput de drum. Dar daca ar trebui totusi sa numesc una... Cred ca as spune Parfumul, care cu siguranta nu a fost o carte prea usoara, dar foarte frumoasa...

14. Preferi autori francezi sau rusi?
Daca ati citit raspunsul la intrebarea de deasupra, cred ca ati inteles ca n-am destula experienta sa dau un raspuns definitiv la aceasta intrebare... Probabil rusi, dar...

15. Shakespeare, Milton sau Chaucer?
Shakespeare e singurul pe care l-am citit, deci...

16. Ce te deranjeaza cel mai mult in activitatea lecturii?
Nu stiu sa zic ce... Poate faptul ca dupa o perioada de timp ma simt atat de plina de ceea ce am citit incat trebuie sa fac o pauza si sa meditez... Desi nu sunt sigura... Imi place sa citesc si nu prea ma deranjeaza lucruri...

17. Care e romanul tau favorit?
Pana acum ceva vreme as fi raspuns la aceasta intrebare cu Harry Potter. Apoi am inteles ca mai sunt si alte carti bune. Apoi, in timp ce citeam Quo vadis ma gandeam ca asta este una dintre cele mai frumoase carti ever... Nu stiu sa spun exact. Uitati-va si voi pe aici, unde apar favoritele mele...

18. Joci ceva?
Nu prea...

19. Povestiri scurte, schite?
Nu prea citesc, dar ce am citit si mi-a placut a fost cartea lui Boris Vian, Blues pentru o pisica neagra...

20. Non-fictiune?
Nu prea citesc non-fictiune. Ceea ce intra in aceasta categorie se rezuma la cateva carti de calatorii sau de geografie (pentru ca vreau sa ma duc la facultatea de geografie) sau la rasfoitul catorva carti de moda pe care le-a cumparat maica-mea.

21. Scriitorul favorit?
Grea intrebare... Imi place Akunin, Stephen King...

22. Ce scriitor crezi ca e supraevaluat?
Sincer, nu prea stiu... Pot sa va spun ca nu prea mi-a placut Enigma Otiliei, dar atata timp cat Cartea nuntii am citit-o cu placere, nu pot sa-l includ pe Calinescu aici. Si oricum nu as indrazni sa ma ridic eu impotriva autorilor pe care atata lume ii admira. Daca nu mi-au placut, e deficienta mea ca n-am stiut sa le descopar farmecul.

23. Ce carte ti-ai lua pe o insula pustie?
Ceva ce n-am citit inca. Si nu cred ca m-as putea limita la o singura carte, dar asta cred ca depinde si de cat timp ar trebui sa petrec acolo.

24. Si... acum ce citesti?
Acum citesc Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez.



miercuri, 27 mai 2009

Despre nevoia de a-ti pune intrebari sau despre lipsa ei


Exista uni oameni care nu-si pun niciodata intrebari. Exista unii oameni care iau toate lucrurile exact asa cum le-au primit, pentru care totul sta exact asa cum li s-a spus si care nu se intreaba sa vada daca nu cumva au fost mititi, care nu incerca sa certifice sau sa infirme prin experienta proprie nimic. Exista oameni care nu sunt curiosi sa afle secretele vietii, nu-si pun probleme in legatura cu existenta lur si a celor din jur, oameni pt care intreaga existenta nu se desfasoara decat in raport cu starea lor de bine si comoditatea pe care o situatie le-o puate accentua sau diminua, neexistand mai departe de aici nimic care sa le provoace vreo problema, care sa le ridice vre-un semn de intrebare. Nu-i auzi niciodata zicand oare chiar asa stau lucrurile sau de ce. Singurul lucru care-i preocupa este sa le fie lor bine, sa se simta in siguranta si cam atat. Nici macar fericirea nu o cauta, pentru ca asta ar insemna deja sa iti pui ceva intrebari si sa cauti raspunsuri. Ei pur si simplu se complac intr-o existanta care uneori le aduce multumiri, alteori nu, dar neincercand sa gaseasca ceva mai mult decat au, neincercad nici macar sa fie mai buni sau mai rai. Ei pur si simplu sunt si mai departe nu mai exista nimic pentru ei, nu mai conteaza nimic pentru ei, nimic nu-i influenteaza. Eventual isi ascuta cu regularitate horoscopul, crezand exact ceea ce scrie acolo, iar daca un singur lucru din ce a fost zis s-a implinit, atunci acel horoscop a fost corect, fara a se mai gandi ca toate chestile acestea sunt facute astfel incat sa poata sa i se potriveasca oricui mai mult sau mai putin. Daca as asculta horoscopul pentru balanta as observa ca mi s-au intamplat tot atatea lucruri cate mi s-au intamplat si din horoscopul meu pentru berbec.

Eu nu pot sa inteleg de ce acesti oameni nu simt nevoia de a-si pune intrebari, de a cauta singuri raspunsuri si de a verifica lucrurile pe propria lor piele. Nu spun ca acest lucru e bun sau rau, spun doar ca nu-l inteleg si ca nu pot sa pricep cum alti se complac in propria lor existenta fara a incerca sa afle ce e dincolo de ea. Pentru mine viata reprezinta un lung sir de intrebari si o continua cautare a raspunsurilor. Nu exista adevar absolut pana ce acesta nu a fost verificat de mine, pana nu am inteles singura ca lucrurile stau asa cum mi s-a spus. Eu nu cred ce mi se spune, eu inteleg sau nu inteleg, iar atata timp cat nu am inteles un lucru, acela poate fi si adevarat si fals in aceeasi proportie.

Si nu e vorba numai de ce-mi zic alti, ci eu intodeauna caut sa aflu mai mult decat mi s-a spus, sa vad mai departe si mai departe spre orizonturi tot mai indepartate. Discutam ieri cu o prietena si am ramas mirata cand am realizat ca ea nu si-a pus niciodata vreo intrebare in legatura cu existenta ei. Ea este fata de preot si de cand a fost mica i s-a spus (cum mi s-a spus si mie de altfel) ca intreaga lume a fost creata de Dumnezeu, iar ea de atunci crede asta, fara a-si pune vre-o intrebare, fara a incerca sa afle ceva mai mult de atat, fara ca macar sa incerce sa-l descopere pe Dumnezeu. El doar exista, nu mai trebuie descoperit. Eu, de cand am inteles care e treaba, si de cand am devenit cat de cat constienta de mine, am inceput sa-mi pun intrebari in legatura cu aceasta existenta, am incercat sa caut raspunsuri, sa-L gasesc pe Dumnezeu. Pentru mine, existenta Sa este acum un lucru cert, si nu pentru ca asa mi s-a spus, ci pentru ca asta este ceea ce simt, pentru ca am inteles pur si simplu ca acesta este adevarul. Da, era o vreme cand si eu credeam, pentru ca asa mi-a zis taticul, acum insa cred pentru ca acesta este adevarul. Pe atunci tot ce spunea tatal meu era adevarat, pentru ca eram mica si nu puteam judeca decat prin ei, acum am crescut si am inceput sa privesc lucrurile cu propri mei ochi, si acum stiu care este adevarul. Si e ciudat cat de usor vin toate odata ce ai inteles acestea...

Poate ca multi sunteti atei si considerati ca ceea ce am spus eu nu arata ca am cautat raspunsuri, ci ca pur si simplu am acceptat ceva ce mi s-a spus. Va spun insa ca nu este asa, ca de fapt voi sunteti cei care nu va puneti intrebari, cei care ati renuntat sa credeti pentru ca nu l-ati gasit pe Dumnezeu in imediata voastra apropiere, ca vi s-a parut ca lumea asta e prea plina de adevarurile enuntate de stinta pentru a mai incerca sa vedeti daca nu cumva lumea aceasta e mai mare de atat. Nu va condamn, e de fapt un lucru normal, si e usor sa cazi in aceasta trapa a stintei si sa crezi ca ea da granitele lumi. A fost o vreme cand si eu imi puneam intrebari in legatura cu acest aspect, asta pana sa inteleg ca stinta se armonizeaza perfect cu existenta Creatorului, ca povestea biblica despre creatie nu infirma si nici nu afirma povestea stintifica a acesteia, ca ea este doar o metafora ce poate fi inteleasa in modul stintific foarte usor. Pot sa si explic, dar mi-ar lua prea mult timp.

Mai pot spune in acelasi timp ca adevarurile stintifice reprezita adevaruri doar pana in momenturl in care sunt infirmate, pana in momentul cand o noua descoperire vine sa arate ca lucrurile stau altfel decat s-a spus, pe cand Dumnezeu este un adevar vesnic pe care nicio descoperire stintifica nu va putea sa-L infirme sau sa-L susina. Singurul mod de-a-L descoperi pe Dumnezeu este privind in propriul tau suflet, privind adanc spre inima ta si doar acolo vei putea sti ce este adevarat si ce nu. Doar acolo vei putea intelege adevarata natura a Lui, doar acolo vei putea invata sa-L iubesti sa sa-L apreciezi dupa intreaga sa valoare.

Cum am mai spus, nu condamn pe niciun om care gandeste diferit, pe nimeni care are o alta parere decat mine, si nici nu spun ca e mai bine sa procedezi asa sau altfel. Doar afirm ca asta sunt eu.

marți, 26 mai 2009

Muzica si personalitatea


Ma gandeam ieri la un lucru pe care l-am auzit repetat de o gramada de ori: muzica iti influenteaza personalitatea. Intodeauna cand am auzit acest lucru m-am intrebat daca e intradevar asa sau daca, nu cumva, lucrurile stau exact invers si nu muzia este cea care iti influenteaza personalitatea, ci iti alegi ce muzica sa asculti tocmai datorita personalitatii tale.

Ma gandeam la acest lucru tocmai datorita faptului ca eu ascult un gen de muzica care de multe ori este marginalizat de catre alti, care este condamnat si chiar cred ca as putea spune pe nedrept. Dar despre ce ascult eu, voi vorbi mai tarziu (pentru ca vreau sa vorbesc si despre asta). Mai intai vreau sa va zic care este parerea mea in legatura cu muzica.

Si am sa incep prin a spune ca formatii ca Pink Floyd sau altele similare au fost considerate mereu a fi depresive. Ei bine, eu n-am vazut nici o persoana care sa se declare fan Pink Floyd si sa sufere de depresie. Si cred ca cel mai bun exemplu in acest sens ar fi tatal meu, a carui formatie preferata este aceasta si despre care as putea spune ca este un model de optimism si de om care se simte bine in orice situatie. Nu l-am vazut niciodata trist, pesimist sau depresiv. Si atunci, cum il influenteaza muzica?

Cat despre persoanele depresive (cele cu adevarat depresive), nu cred ca le vei gasi ascultand muzica prea trista. Am trecut si eu prin doua crize de anxietate la viata mea (cauzate, banuiesc, datorita iubirii neiplinite, dar asta nu mai conteaza acum) si va spun sincer ca in nici un caz nu as fi ascultat vreo melodie care sa ma faca sa ma gandesc la cat de trista sunt. In casa mea rasunau acorduri vesele, semn ca incercam cu disperare sa trec peste. Desi recunosc ca asta se intampla in rarele ocazii cand mai ascultam cate ceva. Oricum, a fost atat de demult...

Aceste doua aspecte pe care le-am expus mai-nainte ma fac sa ma gandesc ca legatura dintre personalitate si muzica ascultata e, mai degraba, invers proportionala. Ea se bazeaza pe complementaritate. Nu asculti muzica care se aseamana felului tau de a fi, ci cea care e exact opusa. Singura exceptie pe care o vad eu ar fi momentele in care esti indragostit si asculti doar muzica care vorbeste de iubire.

Si acum, sa trec la muzica pe care o ascul eu. Pentru ca eu ascult metal, iar despre acest gen muzical multi au spus ca ar fi anticrestin, impotriva lui Dumnezeu, extrem de agresiv si ca instiga la ura. Tin sa va spun ca pe mine acest gen muzical ma face sa iubesc, ma face sa accept oameni, sa incerc sa ii iert, sa imi contorolez mai bine felul de a fi pentru a evita sa ma enervez. Sau credeti ca este impotriva lui Dumnezeu? Adevarul este ca sunt extrem de putini cei care fac sau asculta aceasta muzica care sa fie atei. Toti sunt atrasi de partea spirituala a vieti intr-un fel sau altul (chiar daca nu sunt crestini, ei cred in Dumnezeu si Il cauta). Si chiar daca sunt si atei, acestia nu sunt atat de categorici cum vei intalni prin alte locuri. Sunt niste oameni care stiu sa accepte puncte de vedere diferite de ale lor si care judeca foarte rar.

Cred ca aceasta legaura intre rock-eri si anticristi s-a facut doar datorita chestilor ce ajung sa fie comerciale si, din pacate, oamenii nu s-au gandit niciodata ca ar putea exista ascunse formati care fac muzica doar de dragul muzicii si care canta frumusetea.

Am sa va pun aici niste melodi care mie imi plac si care va vor ajuta sa vedeti ca am dreptate. Va rog, ascultati-le si versurile!





luni, 25 mai 2009

must reads



Da, stiu, am mai postat astazi o data, insa eu simt nevoia sa o fac din nou si, sincer, nu vad de ce n-as face-o. Chiar daca este un subiect furat de printre postarile mai vechi pe care le-am gasit pe un alt blog, eu despre asta vreau sa vorbesc acum si nu cred ca e cineva care sa ma opreasca :).

Dar despre ce vreau sa vorbesc? Ei bine, vreau sa sa fac un top al primelor 10 carti pe care i le-as recomanda eu cuiva in momentul de fata. Tin cont de faptul ca am descoperit placerea de a citi destul de tarziu si ca imi lipsesc din palmares o gramada de carti bune, de aceea acest top nu este decat provizoriu. Vreau sa-l fac acum ca sa vad ce va fi schimbat in viitor fata de situatia actuala.

Dar ma cam pierd cu vorba si ar trebui sa incep topul...

10. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi - o carte care trebuie citita de orice roman. Cred ca reprezinta suficient de mult in literatura noastra pentru a nu te putea numi o persoana culta daca n-ai citit-o (sau macar rasfoit-o). Si in plus, a fost una dintre cartile care mi-a placut cel mai mult din toate cele pe care a trebuit sa le citesc pentru scoala (alaturi de Maitreyi, dar aceasta imi pare totusi mai importanta)

9. Parfum - una din cartile care mi-a influentat intr-o oarecare masura felul de a vedea viata. Si, in plus, atat vreme cat ii poti atribui calificativul de frumoasa si dezgustatoare (ambele odata) cred ca e tot ce e necesar de spus pentru a dovedi ca e o capodopera. De altfe despre aceasta carte am spus eu mai multe aici.

8. Memorile unei gheise - o alta carte care mie personal mi-a placut destul de mult. Cred ca merita citita pentru a afla mai multe despre o lume cu care noi personal nu stim prea multe si care ar merita sa fie cunoscuta mai indeaproape. Mi s-a parut extrem de interesant cartea si mi s-a mai parut a fi o carte care te invata sa-ti pretuiesti propria viata mai multe, care te invata sa-ti iubesti familia si sa-i vezi importanta inaite de a o pierde.

7. Apocalipsul - ei bine, aceasta este o carte pe care nu stiu cati ar avea stomac s-o citeasca (King e un maestru al descrieri cadavrelor), dar pe mine m-a influentat intr-un mod pozitiv. Ceea ce vreau sa spun e ca mi-a aratat cum sa fiu mai buna, cum sa invat sa-mi inving frica atunci cand am de luptat pentru un scop nobil. Nu prea stiu ce sa spun mai mult decat ca ar merita citit si ca este una dintre cele mai bune carti ale lui Stephen King...

6. Harry Potter - nu as spune despre cartea asta ca e o carte foarte buna (altfel i-as fi acordat un loc mai in fata), insa este una din cartile care m-au influentat extrem de mult si de care am fost foarte obsedata. Poate ar merita sa stiti si voi ce m-a obsedat pe mine, nu? :)) Si acum, lasand gluma la o parte, as spune despre aceasta carte ca este o lectie de prietenie si de iubire.

5. 1984 - Nu intra printre preferatele mele, avand in vedere ca sunt genul de persoana care vede libertate si revolutii peste tot, astfel incat lipsa uneia m-a dezamagit. Insa este cu sigurata o carte extrem de buna si a carui citire devine absolut necesara pentru orice persoana care provine dintr-o tara fost-comunista, insa nu are in spate experienta vie a comunismului si a lipsei de libertate...

4. Dune - o carte SF, iar cand auziti asta s-ar putea sa exclamati ca asa ceva nu este pentru voi. Eu insa va sfatuiesc sa nu dati inapoi si sa o cititi pentru ca merita. Aceasta carte este mai mult decat un SF, mai ales dupa primele 3 volume. Sunt dezbatute multe probleme filozofice si cred ca acele populati de pe diverse planete pot fi comparate cu diverse nationalitati care treaiesc acum printre noi. E o carte foarte buna, care insa a ales cerul si vitorul ca coordonate spatio-temporale.

3. Jocul lui Ender - m-am gandit mult inainte sa-i acord locul 3 unui alt SF. Insa cred ca povestea din spatele acestei carti e atat de frumoasa incat ar fi un pacat sa fie lasata sa se piarda. Ender, personajul principal, este un exemplu al modului in care cunoasterea persoanei de langa tine si intelegerea ei nu poate sa duca decat la iubire. De aceea imi pare extrem de trist destinul acestui personaj, cu toate ca sfarsitul nu este de loc asa. De fapt, este absolut genial. Acel gen de sfarsituri care te face fericit si care te face sa iubesti totul...

2. Veronika se hotaraste sa moara - m-am gandit sa pun pe locul doi cartea pe care am terminat-o astazi pentru ca este intr-adevar o carte ce merita citita. Ai foarte mult de invatat din ea si, ce e mai important, te face sa-ti pui intrebari. Dar cititi mai multe despre ea aici.

1. Quo vadis - aceasta este una dintre cartile pe care eu le voi recomanda mereu oricui vrea sa citeasca ceva interesant. Pentru mine a fost extrem de importanta mai ales datorita crestinatati mele, dar cred ca si un ateu o poate citi pur si simplu ca o monografie a unei epoci, ca o minunata ilustratie al modului de a gandi si de a vietui al romanilor de la inceputul erei noastre. Eu doar atat stiam despre ea cand am inceput sa o citesc si abea mai apoi am descoperit si latura ei religioasa (fara a fi neaparat o pledoarie pentru crestinism). Oricum, cred ca ar merita ca oricine sa stie cat au fost in stare crestini sa sufere pentru credinta lor...

Veronika se hotărăşte să moară


Trebuie sa spun ca, cu toate că-mi doream de ceva vreme sa citesc o carte de Paulo Coelho, niciodată nu m-am simţit atrasă de aceasta carte. Am trecut de multe ori prin librărie şi uitam la ea, ştiind ca vreau sa citesc ceva de acest autor, însă mereu îmi ziceam "nu asta". Titlul mă ducea cu gândul la o poveste despre o sinucidere şi adevărul este că mie niciodată nu mi-au plăcut poveştile în care erau incluse sinucideri.

Însă iată ca am primit cadou de ziua mea această carte şi, cu toate că nu-mi părea cea mai atractivă carte a autorului, m-am apucat să o citesc, cred că mai mult la insistenţele colegelor care mi-au dăruit-o. Şi trebuie să recunosc că am rămas surprinsă într-un mod destul de plăcut.

Cartea nu este de loc o poveste a renunţării la viaţă, aşa cum mă făcea pe mine să cred titlul pe care îl poartă, ci, din contra, e o poveste despre cât de important e sa trăieşti şi cât de frumoasă poate fi viaţa dacă şti să o priveşti aşa cum trebuie. Ne arată cum noi, majoritatea oamenilor, ne pierdem timpul trăind ori în trecut, ori în viitor şi, mai ales, încercând sa fim exact la fel ca ceilalţi, temându-ne să fim noi înşine, această teamă ajungând uneori până în punctul în care ne ascundem de noi, până acolo unde nici noi nu mai ştim cine suntem sau ce vrem, reacţionăm mecanic la stimulii exteriori după cum se aşteapta ceilalţi să ne fie reacţia. Uităm să mai gândim, lăsând masa să gândească în locul nostru, fără a realiza că ceilalţi nu vor şti niciodata cum e cel mai potrivit să ne comportăm, iar faptul că face ce se aşteaptă ei nu poate duce decât la nebunie.

Pe coperta cărţii scrie că aceasta "vorbeşte despre nevoia de a descoperi un alt mod de viaţă a acelor oameni care se confruntă cu prejudecăşile celorlalţi fiindcă gândesc diferit". Eu aş zice, mai degrabă, că această carte vorbeşte despre nevoia de a fi diferit, de a ieşi din tipare, de a te comporta exact aşa cum simţi tu că este mai bine pentru tine. Vorbeşte despre nevoia de a-ţi afirma unicitatea, de-a nu-ţi fi frică de faptul că eşti diferit pentru că, de fapt, aceasta este cea mai maire calitate a ta. Aş zice că este o carte care te învaţă să-ţi depăşeşti frica de a ieşi din tipare, care te învaţă cât de frumoasă poate fi viaţa atunci când ştii sa o priveşti cu propri tăi ochii şi refuzi să te mai uiţi la ea în modul în care se aşteapta alţii să o faci.

Cred că aş mai putea spune si faptul ca această carte este o călătorie spre interiorul tău, o provocare de a te descoperi pe tine însuţi exact aşa cum eşti, de a-ţi descoperi atât defectele cât şi calităţile şi, mai ales, de a învâţa să le accepţi. Autorul încearcă să te facă să trăieşti în armonie cu tine însuţi şi, totodată, cu cei din jurul tău, vieţuirea în armonie fiind singura cale spre fericire.

În final vreau să citez nişte versuri ale formaţiei Rhapsody of fire, una dintre formaţiile mele preferate, versuri care cred că descriu perect idee centrală ce se desprinde din această carte:
"Don't let the mass confuse you
With it's stupidity
God is in me God is in you
Now be strong and walk alone"








duminică, 24 mai 2009

cate-o leapsa


Am gasit aceasta intamplator, pe un blog oarecare si, cum nu prea stiam despre ce sa scriu m-am gandit s-o preiau...

Deci:

Dacă eram o lună, aş fi fost aprilie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost Sâmbăta.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost noaptea.


Dacă eram un animal marin, aş fi fost delfin.


Dacă eram o direcţie, aş fi fost drept în faţă
Dacă eram o virtute, aş fi fost putere de acceptare
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Regina Maria.


Dacă eram o planetă, aş fi fost Neptun
Dacă eram un lichid, aş fi fost Apa.
Dacă eram o piatră, aş fi fost Safir.


Dacă eram o pasăre, aş fi fost Şoim.
Dacă eram o plantă, aş fi fost Lalea.


Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost Vânt de primăvară.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost Vioară.


Dacă eram o emoţie, aş fi fost Melancolie.
Dacă eram un sunet, aş fi fost Ciripit de păsărele.
Dacă eram un element, aş fi fost Foc.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Wings of destiny
Dacă eram un film, aş fi fost Lord Of The Rings.
Dacă eram o carte, aş fi fost Quo Vadis sau Harry Potter.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Maria din Cireşarii.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost Sarmale.


Dacă eram un oraş, aş fi fost Paris.


Dacă eram un gust, aş fi fost dulce - amărui.
Dacă eram o aromă, aş fi fost Scorţişoară.
Dacă eram o culoare, aş fi fost Albastru.


Dacă eram un material, aş fi fost Mătase.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost Mulţumire.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost Creierul.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost Zâmbet timid.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost Geografie.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Sailor Venus.


Dacă eram o formă, aş fi fost un Cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 7.
Dacă eram o maşină, aş fi fost Mercedes.
Dacă eram o haină, aş fi fost o Rochie albă.

Care vor pot s-o faca...

sâmbătă, 23 mai 2009

la gratar




Azi am fost cu colegii mei la gratar. Ne-a luat trei ani de zile sa reusim si noi sa ne organizam si sa iesim undeva toti, dar ce sa mai zic... bine ca macar acum am reusit?

Si cum a fost? Va voi povesti... Noi planuisem sa ne intalnim cu toti pe la 9, 9:30 la Padurea Verde, insa va ganditi ca planurile de acasa nu se potrivesc intodeauna cu ce gasesti pe teren... Asa ca la ora 9 nu eram decat 4 persoane, iar pana la 9:30 au mai venit inca doua. Si mult timp (pana pe la 12) am fost doar sase. Dar am profitat sa facem ceva plaja, ca si-asa dupa aceea n-am mai stat prea mult la soare si chiar nu sunt prea bronzata, cu toata iesirea mea. Abea daca mi se vad cateva urme, dar si acolo ma intreb daca nu e oare doar imaginatia mea si dorinta ca ele sa fie acolo.

Anyway, sa trec mai departe, la momentul cand in sfarsit ne-am strans destul de multi. Atunci ne gandim si noi sa ne apucam de facut gratarul. Oh, si daca ati sti voi ce operatiune complicata este aceasta! Ne-am chinuit vreo ora sa aprindem focul cu crengute cazute pe jos prin padure si cu carbunii pe care ii aveam pentru ca nimeni n-a cumparat lemne. Si acum sunt plina de... funingine? prin par, de la cat am suflat in acel amalgam de crengute, hartie si carbune in speranta ca va lua foc. Ei bine, n-a luat, mai ales ca ploaia de aseara udase totul, deci lemnele erau mult prea ude ca sa poti face focul cu ele. Asa ca, dupa multe eforturi zadarnice, o colega de-a mea s-a hotarat in sfarsit sa plece sa cumpere lemne. Am mai asteptat vreo jumatate de ora dupa ea, si cand s-a inors am reusit si noi sa incingem focul.

Despre prepararea mancarii nu va mai spun, caci a decurs normal. Va voi spune doar ca am muncit aproape toti la ea, ca a fost foarte distractiv si ca, in final, mancarea a fost absolut delicioasa. Cel mai bun gratar pe care l-am mancat vreodata!

Ce alte evenimente notabile au mai fost? Sa zicem faptul ca la un moment dat unei colege i s-a parut foarte amuzant sa se urce pe o masina si sa danseze din buric... drept pentru care a si facut asta.


Sau poate ar trebui sa va povestesc despre colegul meu care s-a mascat in treansexual? A fost si el foarte amuzant... Mai multe momente care sa merite povestite... Nu cred, ca doar n-o sa va povestesc acum despre cum am jucat badminton sau despre cum am stat la plaja sau despre alte lucruri banale pe care le-am facut in timpul in care am fost acolo. Ideea e ca ceea ce am facut ne-a facut sa ne simtim bine si a fost o sambata extrem de placuta. Mai mult ar putea parea plictisitor atunci cand e povestit aici asa ca nu o voi face...

Vreau doar sa mai adaug ca am constatat ca majoritatea colegelor mele sunt extrem de sclifosite si le este frica de cam toate chestile vii si miscatoare si le este foarte greu sa muceasca (desi trebuie sa recunosc ca aici nu stau chiar asa de prost, cel putin nu toate)...

A, si aici voi mai pune o poza cu mine, sa ma vedeti in timp ce lucru...

vineri, 22 mai 2009

lack of inspiration...


Mi-am spus, atunci cand am creat acest blog, ca voi incerca sa scriu aproape zilnic in el. E ca un fel de exercitiu, sau ca un fel de program... e ceva constant si cred ca ma ajuta sa pastrez unele lucruri constante, la cat de inconstanta sunt eu. Iar, atata timp cat scrisul este un lucru care imi place, m-am gandit ca mi-ar fi mai usor sa fiu constanta in a scrie decat in... a invata, de exemplu... Sau a-mi face ordine in camera...

Astazi, insa, nu am mai deloc inspiratie... De cum m-am sculat m-am pus sa ma uit la un film si ma gandeam ca poate acesta imi va da un subiect potrivit pentru a scrie... Da' de unde! Filmul (Vicky Cristina Barcelona) a fost atat de plictisitor incat nu merita efortul de a scrie ceva despre el. Despre ce as putea vorbi? Despre relati sau triunghiuri conjugale sau despre cum sa nu fi multumit cu ceea ce ai? Nici unul din aceste subiecte nu mi se pare demn de a fi dezbatut.

Altceva? Am inceput o noua carte, dar, cum spuneam, am inceput-o, deci pana sa o termin mai e ceva, deci nici de aici nu pot primi vreo sursa de inspiratie. Ar putea fi niste subiecte vag filozofice despre care ar putea fi interesant de facut, insa acesta sunt prea serioase pentru dispozitia mea de acum. Asa ca nu-mi ramane decat sa va povestesc mai departe cum mi-am petrecut ziua (lucru care va fi extrem de scurt) si apoi sa accept ca azi n-am inspiratie.

Si cum a fost aceasta zi? Extrem de plictisitoare, ca din cauza asta nici nu stiu despre ce sa scriu. Dupa ce m-am uitat la acel film si dupa ce am citit cateva pagini m-am apucat sa invat la geografie (despre transporturile in Europa). In timp ce invatam m-a sunat o colega ca vine sa-mi aduca niste produse ce trebuie puse in frigider, ca maine mergem la gratar (deci probabil maine voi avea mai mult de spus). A venit, am pus alea in frigider si eu m-am intors la studiile mele. Apoi, cand am terminat m-am jucat si eu umpic cautand lucruri haioase pe youtube, dar n-am gasit nimic suficient de interesant, am mancat si am inceput sa scriu aici. Iar acum voi pleca in oras, unde sper sa nu intalnesc aceeasi plictiseala...

joi, 21 mai 2009

Personalitatea


Mi-am amintit zilele trecute de un film pe care l-am vazut mai de mult si al carui nume l-am uitat, film in care un barbat ce era proxenet (nu stiu daca e neaparat corect, imi mai amintesc ca se ocupa si cu industria filmelor porno si cu o gramada de afaceri ilegale) pica pe fereastra si, in urma loviturii provocate de aceasta cadere, isi pierde memoria si apoi incepe sa-i ajute pe cei pe care inainte ii chinuia si sa ii apere de altii ce ar fi vrut sa ii faca rau. Altfel spus, din rau devine bun, personalitatea lui se schimba in urma acestei pierderi de memorie.

Ei bine, ideea acestui film m-a facut sa-mi pun intrebarea daca asa ceva este chiar posibil si cum ne-am comporta noi in cazul unei amnezi. Ca uitam cine suntem si cine sunt persoanele care ne erau apropiate e logic, dar oare uitam si felul nostru de a fi sau acesta este scris intr-un alt cod, ca sa zic asa, si nu se uita? Cred ca aceasta problema este asemanatoare cu aceea daca ne nastem cu aceasta personalitate sau ea se creaza. In cazul in care ne nastem cu o anumita personalitate, atunci oricat de amnezici am fi, nu ne vom putea uita felul de a fi, dar daca aceasta este rodul experientei pe care am acumulat-o de-a lungul vietii, atunci ea va disparea o data ce va disparea si amintirea acestei experiente.

Parerea mea in ceea ce priveste toate aceste chestiuni ar fi ca avem anumite trasaturi cu care ne nastem, insa grosul personalitatii noastre se formeaza in concordanta cu conditile de mediu. Stiu ca s-au facut destul de multe studii de genul acesta (pe gemeni crescuti in medi diferite sau asa), insa eu nu le-am citit, deci nu pot spune ca vorbesc in cunostinta de cauza, dar asa imi pare mai logic. Noi putem fi din nastere impulsivi sau foarte calmi sau mai stiu eu cum, insa, in functie de mediul in care traim si de felul in care ceilalti oameni se poarta cu noi, s-ar putea ca aceasta trasatura a noastra sa se accentueza sau aproape sa dispara, ramanand doar ascunsa undeva in interiorul nostru si iesind la iveala foarte rar.

Deci probabil ca caracterul tau s-ar putea schimba in urma unei pierderi de memorie si probabil, atunci s-ar manifesta doar trasaturile cu care ai fost nascut, cele dobandite disparand.

Insa, acum, daca stau sa ma gandesc mai bine, imi dau seama ca n-am gandit tocmai corect si ca am neglijat un lucru: in cazul unei amnezii nu vei uita tot. Da, uiti cine esti, uiti despre ceilalti, iti uiti trecutul... insa nu uiti sa citesti sau sa aduni, inca mai raman actiuni despre care iti aduci aminte. Nu te intorci la stadiul de bebelus care nu se poate descurca singur, ci exista cunostinte care raman. Si s-ar putea ca si personalitatea ta sa faca parte dintre acestea. Ar fi interesant, ar trebui sa ma uit daca nu s-au facut ceva studi in legatura cu acest fenomen si ar trebui, binenteles, sa vorbesc cu taica-miu. Promit ca pana nu voi fi mai informata nu voi mai spune nici un cuvant despre acest subiect...

miercuri, 20 mai 2009

povestea trista a Bailor Herculane


Astazi vreau sa vorbesc despre una dintre statiunile de la noi din tara in care obisnuiam sa merg foarte des cand eram mica, dar in care n-am mai mers de multa vreme. Motivul? Toate lucrurile pe care le-am auzit despre aceasta statiune in ultima vreme nu au facut decat sa ma intristeze.

Am sa incep cam asa: A fost odata ca niciodata o minunata statiune balneo-climaterica asezata intr-o pozitie de vis, intre Muntii Cernei si Muntii Mehedint, si de unde putine lucruri lipseau. Da, cred ca pot vorbi despre Baile Herculane ca despre un basm, caci, din cate am inteles eu, toate lucrurile frumoase care se puteau spune despre aceasta statiune nu se mai potrivesc de loc cu realitatea.

Ce-mi amintesc eu despre acest loc de pe vremea cand veneam aici? Multe. Pe langa faptul ca-mi amintesc perfect despre Hotelul Roman, unde obisnuiam sa vin cu bunicii mei in fiecare vara, despre cum ma jucam eu pe malul Cernei sau cum fugeam seara dupa licurici, ca-mi amintesc despre lacul de acumulare pe malul caruia am stat printre primele dati cu cortul, sau despre toate celelalte locatii in care am campat in cort impreuna cu parintii mei si cu prietenii lor si de faptul ca aici mi-am privit prima oara parintii catarandu-se, imi amintesc foarte multe despre aspectul statiunii si a vaii.

Herculanele era o statiune minunata, cu o multime de case vechi, adevarate monumente arhitecturale, o statiune incarcata de istorie (si acum imi amintesc cum, intr-una din vizitele noastre acolo, un prieten de-al tatalui meu m-a luat intr-o plimbare prin statiune si mi-a povestit despre fiecare loc pe care il vedeam, mi-a relatat istoria fiecarei asezari, fantani, etc), la care se adauga minunata proprietate de a avea ape termale. Si acum imi amintesc de cloaca la care ai mei incercau sa ma duca pe motiv ca e sanatos si placut, iar eu rareori intram in apa datorita caldurii acesteia (cand eram mai mica suportam foarte prost apa calda si n-aveam nici o problema cu cea rece, spre deosebire de acum). Inca tin minte momentele cand imprejurimile statiunii nu erau pline de corturi, pe orice petec de iarba, chiar si in curba (uni oameni sunt chiar inconstientii) sau strandul de la 7 izvoare, unde am invatat eu sa inot.

Inca de ultima oara cand am fost acolo incepusera sa se schimbe multe. Noi am stat cu cortul undeva pe malul Cernei, dupa ce aglomeratia inceta, insa, pana am ajuns acolo ne chinuiam sa mergem cat de incet puteam, atenti la corturile care mai putin si ajungeau pe drum, la multimea de plozi nesupravegheati despre care nu stiai daca nu ti se vor arunca in fata masinii si chiar si la adultii carora le pasa prea putin de viata lor. Ca sa nu mai vorbesc ca pe langa corturile intinse peste tot, puteam mereu admira frumoasele gunoaie lasate de romanii nostri "civilizati". Nici nu se punea problema sa merg cumva la strand. La aglomeratia care era acolo nu m-as fi putut alege decat cu vreo ciuperca, ca a inota intr-un bazin plin cu oamenii e cam greu. La cloaca am fost, insa unul din zidurile care dadea inspre Cerna se sparsese si, astfel, apa aului putea patrunde in cloaca. Va dati seama ca nu mai era de loc aceeasi apa termala pura si ca nici proprietatile ei nu mai erau aceleasi. Ah, si sa nu va mai spun ca in prima noapte, stiindu-ne departe de aglomeratie, papuci, alturi de alte cateva lucruri, i-am lasat afara. Ei bine, acestia ne-au fost furati, si ne-ar fi fost furate si celelalte lucruri daca zgomotul facut de cei care s-au ocupat de treaba aceasta nu m-ar fi trezit din somn. Pagubele n-au fost mari, semn ca hotii au fost prosti (au preferat sa ure papucii, in loc sa se ocupe si ei de aragazul nostru portabil sau alte lucruri mult mai valoroase care ramasesera si ele pe afara), insa ideea in sine de hoti nu e prea placuta. Binenteles, lucrurile astea nu ne-au stricat noua vacanta, pentru ca daca noi ne propunem sa ne simtim bine asta facem, insa ar fi putut foare usor s-o faca.

Dar toate lucrurile de care v-am vorbit s-au intamplat cu 5 ani in urma. Acum e si mai rau. Am inteles ca marile hoteluri sunt cu toate in paragina (nu spun ca ar fi fost foarte frumoase, dar un hotel functional si ingrijit arata cu siguranta mult mai bine decat unul lasat de izbeliste), ca au inceput sa creasca arbusti in interiorul lor si tot felul de astfel de lucruri. Apoi am auzit ca in centru s-a construit fara a se tine cont de nici un fel de arhitectura, ca vechiul si noul sunt mai amestecate ca la balci si alte lucruri de acest gen. Oh, si sa nu mai vorbesc de mizerie, nesimtire sau alte chesti de genul asta care se intalnesc la tot pasul!

Faptul ca se intampla lucruri de genul acesta e, in opinia mea, trist. E trist penru ca noi romanii nu facem decat sa ne gandim la castiguri imediate, neglijand consecintele de mai tarziu ale actiunilor noastre. Niciodata nu gandim pe termen lung, ca sa nu mai vorbesc de faptul ca ne doare in cot de felul in care va arata lumea in care vor traii copii nostri. Cum spuneam, n-am mai fost de mult acolo si nu stiu daca se mai poate schimba ceva, dar, daca se mai poate, vreau ca prin aceasta postare sa fac un apel la toti cei care le pasa de a incerca sa schimbe lucrurile in bine sau ca, macar, sa evite ca aceasta dominatie malefica a nesimtirii sa se rasfranga si asupra naturii ce a ramas inca neafectate si ar fi bine daca in acest paradis montan nu s-ar mai avanta decat adevaratii cunoscatori, care stiu sa respecte natura, viata si chiar si istoria.

marți, 19 mai 2009

promovez lectura


Librarie

Am aflat de acest concurs citind un articol dintr-un alt blog si mi-am zis ca de ce sa nu particip si eu la el, nu? Imi place sa citesc si chiar consider ca promovez lectura prin ceea ce fac eu, asa ca mi-am spus ca merita sa incerc si acest lucru.

Dar cum promovez sau am promovat eu lectura pana acum? Lasand la o parte acest post, cred ca se poate realiza acest lucru si daca te uiti pur si simplu peste blog-ul meu, in care postrile in care vorbesc despre carti le domina pe celelalte. Desigur, eu doar un blog nou infintat, inca nu are destui cititori, dar eu sunt optimista si sper ca acest lucru se va schimba, mai ales ca ma voi stradui din rasputeri sa-mi fac aceasta insemnare cat mai cunoscuta.

Bine-nteles, in afara de faptul ca promovez lectura pe acest blog, acesta este si lucrul pe care il fac in viata de zi cu zi... Cum altfel as putea numi faptul ca de vreo doi, trei ani incoace merg in fiecare zi cu o carte la scoala si ca in pauze (si chiar si in unele ore) ma gasesti citind de cele mai multe ori. Si ce mai poti spune despre faptul ca odata ce eu am inceput sa fac acest lucru am inceput sa vad tot mai multi colegi venind cu cartea la scoala si citind din cand in cad? Nu e asta promovare a lecturii? Nu am lansat eu moda de a citi?

Si acum, ca am vorbit atat de mult despre felul in care promovez eu lectura, cred ca ar fi cazul sa vorbesc si despre motivele pentru care citesc. Cred ca in primul rand o fac pentru ca cititul mi se pare ca o usa deschisa spre o alta lume, un locusor in care poti sa uiti de realitate, un loc in care poti sa razi cand esti trist sau sa plangi atunci cand esti fericit sau poate pur si simplu un loc in care problemele altora te pot face sa uiti de proprile tale probleme. Este, de asemena, un mod de a-mi da frau liber imaginatiei, care este cu mult mai activa decat atunci cand ma uit la un film. A colora personajul, a-mi imagina trasaturile sale, precum si a vizualiza locurile descrise, este unul dintre lucrurile care imi fac mare placere atunci cand citesc o carte. Mai citesc ca sa invat, ca sa reusesc sa inteleg in cateva zile unele lucruri ce altora le-a luat o viata sa le inteleaga, sa invat mai multe despre lumea asta, sa-mi largesc orizonturile... Citesc pur si simplu pentru ca imi place, pentru ca atunci cand citesc ma simt bine si ma simt libera.

Ar mai fi un singur lucru de adaugat: sper ca intr-o zi sa ajung sa promovez lectura prin propria mea carte, pentru ca scrisul este un alt hobby al meu pe langa citit, dar si pentru ca nu vad nici un alt mod mai bun de a promova lectura decat a scrie ceva la randul tau.

Ah, si desigur, daca vreti sa participati la acest concurs la randul vostru, tot ce aveti de facut este sa dati click aici, unde este afisat regulamentul concursului, concurs organizat de Tamada.

duminică, 17 mai 2009

carti si calatorii


Ma gandeam ca probabil sunt multe acele locuri pe care am inceput sa-mi doresc sa le vizitez in urma citirii unei carti in care actiunea se petrece in locul respectiv, iar, daca vorbesc pur si simplu despre locurile pe care imi doresc sa le vizitez si despre care am si citit prin diverse carti... atunci sunt si mai multe. Asa ca m-am gandit sa fac un top al acestor locatii, fie ca dragostea mea pentru ele a inceput in momentul citirii cartii, fie ca doar mi-am regasit locul mult iubit descris in carte.

10. Polul Nord - am postat aceasta locatie pe ultimul loc in topul meu doar pentru ca mie nu imi place frigul. Insa a fost atat de frumos descrisa in Luminile Nordului (cu toate ca aceasta carte nu e mai mult decat un sf pentru copii) incat m-a facut sa-mi imaginez cum ar fi sa ajung si eu in aceasta zona, sa vad si eu minunatele culori ale aurorei boreale...

9. Torino - Pana sa citesc despre acest oras in De ce iubim femeile? a lui Cartarescu, mi se parea un oras banal, deloc demn de vizitat fata de restul frumusetilor ce le poti intalnii in Italia. Abea aceasta carte m-a facut sa-l privesc ca pe un oras magic, cu toate ca este atat de succint descris...

8. Marea Britanie si Londra - m-am hotarat sa vorbesc despre tara si capitala la un loc, pentru ca altfel ar trebui sa fac un top mult prea lung. Dragostea mea petnru Londra a aparut odata cu citirea diverselor cartii care se refereau la Londra evului mediu, in general, cum ar fi Magie intunecata sau chiar si unele din cartile lui Dumas prin care mai apare si cate un colt din acest oras. Cred ca m-am extins la intreaga Mare Britanie o data ce am citit Harry Potter si am inceput sa-mi doresc sa vizitez Scotia, atat pentru castelele ei, dar atunci principala mea dorinta era de a o intalnii pe autoare. Apoi am inceput sa-mi doresc sa vizitez litoralul Marii Britanii, dorinta la care a contribuit si felul in care acesta era descris de Agatha Christie. Intodeauna mi-am imaginat a fi frumos sa privesc marea intr-o zi innorata...

7. Sankt Petersburg - daca aceasta locatie nu s-ar afla in Rusia si nici intr-o zona cu un climat mai rece decat cel care imi place mie, maine mi-as face bagajele si as pleca acolo. De mult ma gandeam eu ca acest oras ar putea fi frumos, insa, trebuie sa recunosc, doar cartile lui Akunin au reusit sa-i dea acea culoare care sa ma atraga cu adevarat, culoarea epocii....

6. Vestul salbatic - asa se vorbea despre acea zona in cartea care m-a facut pe mine sa-mi doresc s-o vizitez (Winnetou sau alte carti ale lui Karl May) insa ceea ce ma atrage pe mine la aceasta parte a Americii sunt muntii, pe care imi doresc foarte mult sa ajung sa-i vad candva...

5. Venetia - vazusem deja acest oras cand am citit Cartea Nuntii sau Maja Desnuda, deci stiam deja ca e frumos, insa cred ca si daca nu as fi stiut aceste doua cartii m-ar fi putut face sa-mi doresc sa-l vizitez...

4. Japonia - probabil ca dorinta mea de a vizita aceasta tara a aparut inaite de a citi Memorile unei gheise, dar cu siguranta aceasta carte mi-a amplificat-o. Si m-a facut, de asemenea, sa-mi doresc sa vizitez Kyotoul, despre care nu stiam prea multe inainte, motiv pentru care mi se parea neinteresant...

3. India - Medalia de bronz i-o acord unei locatii exotice, unui taram extrem de variat din punct de vedere peisagistic si plin de contraste din punc de vedere social. Sunt multe lucruri ce ar merita vizitate aici... Cartile in care am intalnit aceasta tara (si care cred ca sunt si cele care mi-au deschis dorinta de a o vizita) au fost Maitreyi si Vin ploile, cu toate ca pe a doua inca n-am terminat-o (dar asta doar datorita faptului ca editia pe care o detin eu e plina de greseli si ma enerviaza sa o citesc)...

2. Italia si Roma - deja am vorbit de doua orase italiene in acest top, dar si daca le exclud pe acelea, aceasta tara tot ar merita acest loc... Acum am si vazut-o si stiu sigur lucrul acesta, dar majoritatea descrierilor din carti se refera la locuri pe care nu le-am vazut. Imaginia Siciliei si a livezilor de portocali asa cum apare ea din Quo vadis este extrem de linistitoare si are un farmec aparte. Despre Roma, oras despre care am citit in nenumarate carti, nici nu cred ca trebuie sa mai vorbesc...

1. Franta si Paris - prima mea dragoste, daca pot spune asa, si chiar si acum o consider incredibil de frumoasa. Mi-am dorit sa vizitez Parisul inca de cand am citit Cei trei muschetari, iar acum, ca am ajuns sa si o fac, pot spune ca este chiar mai frumos decat mi-am imaginat. Mai mult din Franta n-am ajuns sa vizitez, insa sunt atatea lucruri care ma atrag in aceasta tara si sper sa reusesc sa le vad pe toate. Oricum, aceasta este tara care mi s-a parut cea mai frumoasa in urma a tot ceea ce am citit despre ea...

sâmbătă, 16 mai 2009

cartile mele preferate


In timp ce maica-mea pregateste mancarea prin bucatarie, m-am gandit ca n-am nimic mai bun de facut decat sa mai scriu cate ceva... Despre ce? Despre cartile mele preferate... Sau, poate ar fi mai corect de spus despre autorii si cartile mele preferate?

Nu am sa le insir in vreo ordine anume, le voi scrie asa cum imi vin mie in cap si voi spune cate ceva despre fiecare. Ar fi cam complicat sa procedez altfel, pentru ca au fost carti carora le-am apreciat foarte mult modul in care au fost scrise sau carti care, cu toate ca nu sunt scrise de un autor ce are un talent debordat ci numai imaginatie, mi le-am apropiat foarte tare si le-am apreciat. Sunt carti pentru care am facut vreo fixatie si carti care m-au schimbat si asa mai departe...

Harry Potter - cu siguranta una dintre cartile de care m-am simtit extrem de atasata si de care am fost foarte, foarte obsedata mult timp... Am citit-o, cred, de vreo 3-4 ori si poate ca as mai citi-o si acum, daca nu as avea alte carti care asteapta sa fie citita al caror numar este mereu in crestere cu toate ca citesc constant si destul de mult.

Initiatul de Robert Finn - Ei bine, carte aceasta mea placut destul de mult. Actiune alerta, putina magie implicata si un sfarsit fericit si totusi neasteptat... Cam tot ce are nevoie pentru a o inscrie printre preferatele mele.

Winnetou de Karl May - Pe aceasta am citit-o pe cand eram mai copila, dar este clar una dintre cele trei carti pentru care pot spune ca am avut obsesi. Desi, s-ar putea sa fie mai corect daca as include aici toate catile scrise de Karl May pe care le-am citit...

Stephen King de la care mi-a placut cel mai mult Apocalipsul, insa si carti ca Shining si Zona moarta ar putea fi incluse pe lista mea de favorite. Imi place foarte mult cum in aceste carti poti observa cat de frumos se imbina talentul cu imaginatia. Imi amintesc cat de placut a descris odata pe vreo 2 pagini doar cum merge un om... Si aceasta descriere te putea face sa-ti doresti sa tot citesti si sa nu te opresti... Sau foarte frumoase (iar aici stiu ca suna ciudat, insa nu stiu cum sa spun altfel) sunt si descrierile sale de cadavre sau alte chesti de genul asta.

Dune de Frank Herbert - Aici includ intreaga serie, nu doar primele carti. Mi s-au parut foarte faine toate acestea. Imaginatie suficienta, putina filozofie... Un roman sf mai complex decat altele si extrem de fain...

Boris Akunin cu Azazel, Gambit turcesc, Leviatan sau Moartea lui Ahile - toate carti politiste, insa nu carti politiste clasice... Ce mi-a placut cel mai mult la cartile lui este faptul ca felul in care descrie el asasinul aproape te face sa-l indragesti, sa-i accepti crimele si sa regreti faptul ca in final este prins...

Agatha Christie cu absolut toate cartile pe care le-am citit - pentru un fan al literaturii politiste va fi simplu de inteles...

Jocul lui Ender de Orson Scott Card - un sf foarte interesant. Mie mi-a placut ca nu urmareste doar actiunea ci si implicatile psihologice pe care aceasta le are asupra personajului. Un sfarsit excelent...

Ciresarii de Constantin Chirita - primul meu roman de care m-am indragostit. L-am citit in clasa a IV-a si probabil ca acum nu mi s-ar parea decat o mare copilarie, insa atunci am fost fascinata de aceasta carte. Dupa personajul Victor din aceasta carte mi-am construit si eu modelul baiatului ideal. Si mai mult, intodeana me-am dorit ca pe acel baiat sa-l si cheme Victor...

Memorile unei gheise de Arthur Golden - nu stiu neaparat daca e o carte buna sau nu, insa mie mi-a facut placere sa o citesc. E cu siguranta o carte prin intermediul careia poti face cunostinta cu o alta lume si alta cultura. Mi-a placut cel mai mult parte in care se vorbea de perioada razboiului si faptul ca ea a spus ca abea atunci a inteles ce inseamna sa ai o viata grea (si credeti-ma, viata ei pana atunci nu a parut deloc usoara, mai ales comparata cu ceea ce stim noi).

Quo vadis de Henryk Sienkewicz - Cred ca faptul ca mi-a placut atat de mult a fost influentat de faptul ca sunt crestina, insa, pot spune ca a fost cu siguranta una din cartile care mi-a schimbat viata.... Nu mult, dar totusi a facut-o. M-a facut mai puternica...

Parfum de Patrick Suskind - Acestei carti i-am mai acordat o intreaga postare, deci nu consider necesar a mai spune ceva despre ea aici.

S-ar putea sa mai fie si alte carti pe care sa le pot inscrie aici, recunosc sincer ca inca n-am citit atat de mult pe cat mi-as fi dorit (cu toate ca comparandu-ma cu majoritatea am citit mult - tocmai de aceea am renuntat s-o mai fac), insa acestea sunt cu siguranta cateva din cartile care au lasat amprente mai mici sau mai mari asupra mea, care m-au influentat intr-o oarecare masura si care mi-au placut... Nu cred ca e corect sa le pun pe toate la egalitate, insa nici nu stiu cum sa le partajez...

joi, 14 mai 2009

cum e sa NU faci scoala...


Azi m-am dus la scoala de dimineata, de la 8, ca in orice zi normala. Ma duc in clasa... nimeni. Dar pentru ca
Adăugaţi o imagine
prima ora urma sa o tinem in laboratorul de chimie nu m-am mirat prea tare, mi-am lasat geaca pe cuier si am plecat si eu inspre laborator. Nu m-am mirat nici cand am observat ca nu mai venisera decat trei colegi... Era inca devreme... Insa in momentul cand nu mai ramasesera decat vreo cinci minute pana sa inceapa ora, ei bine, atunci m-am mirat ca nu mai venise nimeni intre timp. Totusi, pe la opt fix au mai venit cativa si ne-am steans vreo zece...

Cand a venit dirigul in clasa ne-a intrebat unde sunt ceilalti, i-am raspuns ca nu stim, ne-a dictat o problema si a plecat (un coleg care a ajuns ulterior a spus ca l-a vazut chiar plecand din scoala). Nici nu ma mir ca n-avea chef de ora la cati eram! Asa ca eu am inceput sa povestesc cu Roxy, colega mea de banca din timpul orelor de chimie :)), si cam asta am facut pana la sfarsitul orei...

Apoi aveam matematica. Insa aici era o mare problema... In afara de inca vreo doua persoane, toata lumea vroia sa plece... Asa ca, ca sa nu se supere prea tare proful de mate, am mers sa-l anuntam ca mai suntem trei. "Dar sa stiti ca va pun pe toti absenti si anunt directiunea!" au fost vorbele lui. "Bine, fa ce vrei, noi plecam," au fost gandurile noastre. Mai ales ca dupa nu mai faceam nici o ora, pt ca profa de bio era plecata sau bolnava sau nu stiu ce se intamplase cu ea, iar de la engleza planuisem sa iesim in oras...

Asa ca am plecat mai repede in oras... Norocul nostru ca erau doua colege cu masini si astfel am incaput toti 10 in ele si ne-am indreptat spre Piata Unirii. A durat un timp sa gasim loc de parcare, apoi un birt cu locuri libere suficiente pentru toti (sau mai degraba toate, ca baietii parca nici nu fac parte din clasa noastra, ei nu vin cu noi) si apoi am stat... Cu cate un frappe in fata am inceput sa povestim despre fantome, vraji, spirite & co., am rememorat sau am povestit filme de groaza sau alte lucruri de genul acesta. Apoi, pe la 11 am sunat-o pe profa de engleza si i-am zis unde suntem si am intrebat-o despre ce urma sa facem in continuare si despre locul unde aveam sa ne intalnim in oras cu ea. Aici ne-a asteptat o mica surpriza... Ea a spus ca nu poate sa stea decat jumatate de ora. Dar nu ne-am suparat. Avand in vedere timpul mult prea scurt pe care putea sa-l petreaca cu noi si numarul nostru destul de mic, am contramandat si ne-am hotarat sa mergem la un film in mall...

Aici ne mai astepta o surpriza... Desi cinematograful se deschide la 12:30, primul film nu incepea decat la 13:30, mult prea tarziu pentru colegele mele care aveau meditatii... Deci ghinion... Mergem sa mancam atunci. Kartoffel...

Dupa masa, ne mai plimbam noi umpic stinghere prin mall, intrebandu-ne ce sa facem, am iesit afara in ideea de a ne intoarce in Unirii si, pentru ca nu prea mai aveam bani, sa stam pur si simplu pe banci. Insa Draghitei i-a venit o idee mult mai buna. Ne-a chemat la ea, la apartamentul pe care il imparte cu frate-su. Am stat acolo pana la 4 si cred ca ne-am simtit destul de bine.

Apoi am venit acasa, unde ma asteptau inca doua albume de completat (dintre care cu unu am terminat si celalalt... cred ca-l voi completa maine la scoala) si unde inca ma asteapta necesitatea de a pleca la orele de engleza. Iar cand ma voi intoarce, voi mai sta afara cu Oana si cu cine o mai veni, ca doar eu maine "nu" am scoala si "nu" trebuie sa ma scol :))!

Oricum, de asa zile sa tot avem parte. Acestea sunt genul de lucruri care ma fac sa regret ca terminam liceul... M-am simtit atat de bine azi...

marți, 12 mai 2009

vremea albumelor


A sosit vremea sa completam albumele noastre de sfarsit de liceu. Un lucru destul de complicat totusi... Nu credeam ca va fi atat de greu, mai ales daca ma gandesc la pretentile mele de scriitoare... ar fi trebuit sa fie mult mai usor. Asta ca sa se vada cat de falsa este totusi parerea mea despre mine... Dar totusi, e mai bine sa ma subpraapreciez, pentru ca tintesc mai sus...

Dar, revenind la albume... Spuneam ca e destul de greu sa le completezi. La primul a mai fost cum a fost. La al doilea a fost foarte usor ca aveam foarte multe de zis. La fel si la al treilea. Si apoi a venit al patrulea... Ma asteptam sa fie la fel de usor, mai ales ca fata careia tocmai i-am scris imi e prietena destul de buna, deci se intelege ca de-a lungul acestor patru ani am impartit destul de multe, insa... ei bine, mi-a fost greu. Pana la urma i-am scris ceva, destul de frumos, cred eu. Poate ca tocmai de aceea mi-a fost atat de greu, pentru ca vroiam sa evoc aminiri care merita evocate. Ah, si ar mai fi un motiv, dar acela tine doar de starea mea de spirit din ziua de azi, care cred ca a avut si ea o influenta asupra celor scrise de mine.

Altfel, consider extrem de frumoasa vremea aceasta de la sfarsit de an, ultimele zile petrecute cu colegii... Frumos si trist in acelasi timp, din pacate. Si mai e si bacul ala care apasa asupra noastra si care, cel putin pe mine, nu ma lasa sa petrec o zi fara a ma stresa din cine stie ce motive. Insa, sunt sigura ca peste ani, cand voi privi inapoi spre aceste vremuri, mi se vor parea foarte frumoase si imi va fi atat de dor de ele. Si inca un lucru bun pe care il aduce cu sine clasa a XII-a este faptul ca clasa noastra pare mult mai unita acum. Mi-e frica sa zic este, noi n-am fost niciodata uniti, dar macar acum asa parem, ne intelegem bine uni cu alti si toate cele... cu cateva mici exceptii desigur....

Astazi m-am simtit melancolica si am simtit nevoia sa-mi aduc aminte de frumusete in tot ceea ce se intampla in jurul meu, de acea am scris si acest lucru vag sentimental....

Din Dilema veche...


Pana acum prea putin am postat de capul meu. De fapt, m-am folosit destul de mult de ceea ce au scris alti pentru a adauga ceva, si inca ceva, si apoi inca ceva in blogul meu, insa nu ma pot aptine sa n-o fac si de data asta.

Citeam azi Dilema Veche (cea pe care am luat-o saptamana trecuta, in curand va si aparea alta, insa asa sunt eu, le fac pe toate cu intarziere) si am gasit un fragment din scrierea Lenei Constante, Evadare tacuta, care mi-a placut foarte mult si pe care trebuie neaparat sa-l redau aici:

Sa-i scriu? La prima iesire, de dimineata rup si ascund marginea alba a unui ziar vechi ce servea de hartie igienica. Dar nu am creion, nici cerneala. Cu ce sa scriu? Pot sa inlocuiesc penita cu o aschie de lemn. Cu ungiile, smulg una din scandura care astupa fereastra carcerii. Voi scrie, deci, cu aschia aceasta si cu sange. Mijlocul cel mai usor de a-mi procura sange? Sa-mi musc mana. Aleg un loc de pe dosul mainii stangi. Intre degetul mare si aratator. Acolo unde, cand tii pumnul inchis, carnea face o cuta. O apuc cu dintii. Iau prea multa carne. Ma doare, dar dintii nu intra in carne. Dupa mai multe incercari, fara indoiala prea timide, dar totusi dureroase, dintii refuza sa muste. Faptul acesta ma scoate din sarite. Nu pot permite acestei carni nenorocite sa fie mai puternica decat vointa mea. Mai puternica decat mine. Ma musc din nou. Cu furie. De mai multe ori. Musc din ce in ce mai tare. Intai imi smulg pielea. In sfarsit, apare putin sange. Prea putin. Musc din ce in ce mai adanc. Sange. O picatura. Inca o picatura. Incep sa scriu. Cu prudenta din cauza vitezei. Scriu un cuvant. Musc din nou. Inca un cuvant. Imi strang dintii cu putere in jurul ranii si mai storc cateva picaturi. Scriu numai cateva cuvinte.
Acesta este fragmentul care mie mi-a placut atat de mult si, cred ca voi incerca sa fac rost de intreaga opera... Imi pare foarte interesant din ceea ce am citit aici. Altceva ce mi-a mai placut din ziar (la care n-am ajuns decat pana la pagina 3) a fost articolul lui Andrei Plesu, care, de altfel, imi place foarte mult cum scrie. Am citit jumatate din cartea sa Obscenitatea publica si mi-a placut foarte mult. Am ramas la jumate doar din cauza ca a trebuit sa citesc atunci o alta carte si apoi am uitat de aceasta si m-am apucat de inca una si de inca una, neglijand-o pe cea a lui Plesu. Dar asta nu din cauza ca nu mi-ar fi placut, ci doar pentru ca am preferat alte carti. Dar nu-i nimic, o voi termina la vara...

poezii


Astazi ma simt umpic... melancolica? Nu stiu daca acesta este cel mai potrivit termen... Ideea e ca am o stare in care simt nevoia sa citesc niste poezii (ceea ce se intampla destul de rar in cazul meu) si, pentru ca imi place sa arat tuturor ceea ce imi place mie, le voi scrie aici pe cele care mi-au placut mai mult si le voi impartii cu voi:

Leoaica tânără, iubirea
mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

(Nichita Stanescu - Leoaica tânără, iubirea)
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vesminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...

Vibrau scantei de vis...noian de negru,
Carbonizat, amorul fumega-
Parfum de pene arse, si ploua...
Negru, numai noian de negru.


(George Bacovia - Negru)

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,
Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată
Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.[...]
(Mihai Eminescu - Amorul unei marmure)

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ţi-l leagă,
Încât să n-o mai poţi uita
Viaţa ta întreagă.

Dar încă de te-aşteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlneşte drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar şi ceruri şi pământ
Şi pieptul tău se bate,
Şi totu-atârnă de-un cuvânt
Şoptit pe jumătate.

Te urmăreşte săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâini,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele şi luna,
Şi peste zi de-atâtea ori
Şi noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viaţa ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
(Mihai Eminescu - Ce e amorul?)



Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în perete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.
(Mihai Eminescu - Înger şi demon)