Ziua II: Almbachklamm

Trebuie neapărat să-mi încep povestirea prin a relata un episod distractiv ce s-a petrecut azi-noapte. M-am trezit eu la un moment dat şi mare mi-a fost mirarea când am constatat că lumina din cameră este aprinsă. Mai ales cum eram eu foarte adormită şi nu puteam gândi prea limpede, n-am reuşit să pricep cine a aprins-o. Soră-mea dormea, iar mie îmi era imposibil să ajung din pat la întrerupător. Mi-a trebuit ceva timp până să realizez că lângă patul surioarei mele se mai află un întrerupător şi că ea este cea care a apăsat pe el în timpul somnului.

În rest... cum aş putea descrie această zi? Minunată cred că ar fi un cuvânt potrivit. Ne-am dus pe nişte chei, numite Almbachklamm care au fost absolut minunate. Desigur, în acest caz pozele vor spune mai mult decât cuvintele, însă voi încerca să le descriu cât de cât. Măcar prin câteva cuvinte, cum ar fi: apă verde - albăstruie, nenumărate cascade şi căscăduţe, inclusiv una de peste 100 de metri, 28 de poduri, stânci, vederi spectaculoase. Traseul a fost unul extrem de uşor (ceea ce nu reprezintă neapărat un atu, însă cred că pentru început a fost bun), însă l-am mai lungit noi şi până la urmă pot spune că am ajuns să simt umpic în picioare efortul, ceea ce m-a făcut să mă simt extrem de bine.

intrarea in chei

primul din cele 28 de poduri

chiar si stancile se joaca...

apa albastra incercand sa gaseasca drumul potrivit

tunelul

cascada cea mare

La întoarcere am mai dat o tură pe la Konigsee, lacul de la noi de-aici din zonă, unde am privit peştii şi raţele ce se întorceau cu fundul în sus în încercarea de-ai prinde. Însă cel mai mult şi cel mai mult mi-au atras atenţia pietrele preţioase, de o mie de feluri şi de culori, brute sau prelucrate, şlefuite sau neşlefuite. Binenţeles, asta dacă nu pun la socoteală toate stâncile din jurul meu şi crestele de munţi ce se zăreau în orice direcţie ai privi, însă pe ele mă aşteptam să le întâlnesc acolo.

lacul

rata prinzand peste

Cina am luat-o într-o berărie, unde am mâncat cordon bleu cu gem şi, deşi pare ciudat, combinaţia a fost într-adevăr bună. Legat de această locaţie, este un lucru pe care trebuie neapărat să-l zic şi pe care l-am zis şi alor mei: noi am nimerit să stăm la o masă chiar lângă tualetă şi n-am putut să nu-mi amintesc faptul că atunci când ni s-a întâmplat în Timişoara acelaşi lucru (şi era Timişoara, despre care eu am pretenţia că ar fi umpic mai civilizată decât restul României), abea am putut mânca de miros. Aici ai fi putut la fel de bine să fi cu masa şi în baie, că tot n-ai fi simţit nimic.