Pojejena

Daca va intrebati cumva de ce nu am mai scris nimic in ultimele... aproape doua saptamani, raspunsul este pentru ca am fost plecata. Am fost plecata un timp destul de lung, iar acum s-au adunat destul de multe lucruri despre care as vrea sa scriu pe blog. Dar, alta alegere n-am, decat sa le iau pe rand, asa ca am sa incep prin a va povesti excursia mea, iar, prin postari ulterioare (pe care le voi face astazi sau zilele viitoare), veti afla si alte lucruri care s-au intamplat in viata mea sau s-au plimbat prin mintea mea.

Deci, unde am fost eu plecata? Ei bine, impreuna cu prietenul meu, m-am dus la parintii lui, in Pojejena. N-am sa va plictisesc cu impresile mele despre persoanele pe care le-am cunoscut acolo (care, de altfel, mi-au parut oameni super), ci am sa va vorbesc mai mult despre locuri. De altfel, noi nici n-am stat prea mult timp in sat. 

In trecut, in acea zona, fiecare familie obisnuia sa aiba o coliba, o mica casuta, alta decat cea din sat, undeva pe dealurile din apropiere. Acesta era locul in care oamenii traiau pe timpul verii. Aici se mutau cu toate animalele si-si desfasurau viata in continuare, pana la venirea toamnei (daca voi cunoasteti deja genul acesta de detalii, sa ma scuzati ca v-am plictisit cu ele, dar eu sunt oraseanca, eu n-am de unde sa stiu). O astfel de coliba au avut si bunicii prietenului meu, aflata la aproximativ 12 km de sat. Acesta este locul spre care ne-am indreptat noi, locul in care ne-am petrecut majoritatea noptilor cat am stat la el (cu exceptia primei si a ultimei nopti). 

In prezent, toate colibele din jur, odata populate, sunt pusti, asa ca a fost extrem de interesant si de placut sa petrec o saptamana de izolare, o saptamana in care zgomotele din jurul meu s-au schimbat din zgomotele produse de masini, de oameni, de usi trantite, in minunatul cantec al pasarilor, placuta adiere a vantului, sau sunetele produse de diferite insecte sau animale. Peisajul ce ni se oferea vederii din acel loc, sau din locurile pe unde ne-am plimbat era si el in armonie cu corul acela minunat al naturii. Dunarea vazuta de sus este superba, iar privind spre linia orizontului, ochii nu vor intalnii bariere in calea privirii decat departe, in Serbia, in locul in care muntii lor incep sa creasca in altitudine. Astfel privirile tale pot trece peste o multime de orase sarbesti, mai intai cele de la malul Dunarii, apoi cele din ce in ce mai indepartate, pana se ajunge la contactul cu muntii. Iar acest spectacol ramane la fel de placut si pe timpul noptii, cand milioane de lumini scot in evidenta orasele si satele sarbesti, dar si putinele sate romanesti ce se pot zari de acolo. 

Cred ca v-ati dat seama deja ca am petrecut o saptamana minunata, o fantezie in doi, ca ne-am intors de acolo extrem de relaxati si multumiti, cu noi forte gata sa atacam sesiunea ce se apropie cu repeziciune. Poate voi reveni pe viitor cu poze din aceasta excursie (nu va promit, dar eu asa sper), iar atunci veti putea vedea si voi pe unde am umblat.