Despre inspiratie

Ştiţi ce este ciudat? Că de fiecare dată când am vreo indee despre ce aş putea scrie pe blog (aproape de fiecare dată), mă aflu într-un loc în care nu mă pot folosi de ea, nu o pot nota, nu pot scrie nici măcar o parte din ea şi, mai apoi o uit sau, chiar dacă nu o uit, nu văd niciun mod în care să o pot aborda, să scriu despre ea, pentru că prima dată când ea a apărut în capul meu suna aşa de bine, iar acum sună foarte sec, parcă i-am pierdut esenţa. Sau, pur şi simplu, nu mă aflu în starea necesară de a scrie despre ea. 

Dacă aţi şti voi câte idei mi-au trecut prin cap doar ieri, în timp ce mergeam pe stradă! Câte lucruri nu m-am gândit să vă spun, câte secrete să vă împărtăşesc! Şi ştiţi ce mai ştiu acum din ele? Aproape nimic e un cuvânt potrivit. Nu-mi amintesc niciunul din lucrurile la care m-am gândit atunci, cu excepţia faptului că am vrut să scriu o postare despre prietenul meu, dar aia oricum trebuie să mai aştepte, trebuie să mă gândesc la un mod de a o face ok, astfel încât să înţelegeţi tot ce vreau eu să spun şi să nu vă imaginaţi lucruri diferite. Şi astfel încât să-mi convină mie cum arată, doar e vorrba de iubitul meu, nu? Persoana care, prin importanţă şi semnificaţi vine imediat după sora mea, în acest momente.

Şi, dacă tot vorbeam de inspiraţie, mi-am amintit un studiu făcut odată, care încerca să afle unde le vin oamenilor cele mai bune idei. Astfel, doar 2% din persoanele întrebate au răspuns că la birou, în timp ce, restul de 98% erau locuri precum pe stradă, noaptea în pat, pe wc, etc. Venea şi expliaţia care să justifice aceste răspunsuri şi spunea că, de obicei, asociem biroul cu un anumit tip de gândire, una mult mai conformă, în standare. Cum s-ar spune, cât suntem la birou, we can't think outside the box. Chestia asta o putem face abea când am părăsit acel spaţiu în care totul funcţionează după legi şi norme şi ne îndreptăm spre locurile în care noi suntem proprii noştri stăpâni şi mintea noastră poate să se plimbe nestighrită pe unde doreşte ea. Abia când suntem capabili să facem lucrul acesta, să ne lăsăm mintea să zburde în voia ei, fără a fi presată de vreun program, de vreo îndatorite, abia atunci putem avea idei valoroase. 

Probabil că ceva de genul acesta se întâmplă şi cu mine în momentul în care încep să scriu pe blog. Mă aşez în faţa calculatorului şi există un lucru care îmi îngrădeşte imaginaţia, care n-o lasă să se mişte exact aşa cum vrea ea. Este vorba despre acel gând "Trebuie să scriu un articol bun". Cu asta în minte, aproape tot ce scriu mi se pare o prostie. Doar eu ştiu de câte ori, în zilele în care nu apare nimic, mai ales, încep să scriu, apoi şterg, încerc să scriu altceva şi tot încerc până când îmi dau seama că nu merge, că în acea zi nu voi putea veni cu nimic interesant pentru voi. Nu ştiu, probabil că n-ar trebui să gândesc aşa, n-ar trebui să las un gând să mă mărginească. În fond, blogul acesta a pornit ca un experiment, ca un loc al meu în care să pot să-mi las gândurile să curgă şi să se mişte după cum vor ele, iar orice gând care încearcă să le îngrădească ar trebui să dispară. Din păcate, nu e mereu aşa, iar atunci, tot ce pot face este să vă las să mai aşteptaţi o vreme după un alt articol de al meu.

Viaţa nu e o poveste

Viaţa mea nu e o poveste. Nu mi se întâmplă niciun lucru care să o facă interesantă, nimic care se o facă o viaţă ce să merite a fi povestită astfel încât mii de oameni să asculte cu gurile căscate, iar motivul pentru care continui să postez pe acest blog nu este acela că aş considera vreunul din evenimentele din viaţa mea atât de importante încât puţinii cititori să moară fără a citit despre el, ci pentru că cred că sunt capabilă să scriu la un nivel acceptabil, pentru că simt nevoia să scriu şi, odată cu această nevoie, vine şi aceea de a fi citit de cineva ceea ce am scris, de a avea un feed-back oarecare.

Dar mă abat de la subiect. Spuneam că viaţa mea nu este o poveste. Nu este o poveste, dar asta nu înseamnă de loc că nu este extraordinară, nu înseamnă că, în prezent, nu pot spune că viaţa mea se apropie de perfecţiune atât de mult cât se poat întâmpla aacest lucru. Şi da, chiar dacă nu este o poveste, şi chiar dacă sunt conştientă că acum vreo doi-trei ani acest lucru m-ar fi făcut să fiu foarte tristă şi să cred că nu am nici un sens, deci, cu toate acestea, sunt fericită. Şi pot afirma sus şi tare că sunt una dintre cele mai fericite persoane din câte cunosc eu. De ce? Am să vă explic.

În primul rând, în prezent nu-mi lipseşte nimic. Familie sănătoasă am. Ce pune pe masă am. Un acoperiş deasupra capului am. Cel mai minunat iubit din lume, care e mereu aici pentru mine, care mă iubeşte chiar şi atunci când sunt nervoasă, tristă, urâtă sau în cea mai nasoală stare a mea am. Ceva bani care să mă ajute să-mi fac din când în când câte o poftă măruntă (e drept, nu prea mare) am. Mai mult de atât ce mi-aş putea dori. N-am nevoie nici de yaht-uri, nici de maşini scumpe, nici de conturi de milioane, nici de sute de persoane roind în jurul meu şi spunându-mi că mă adoră. N-am nevoie de haine de designeri, cred că la fel de bine îşi face treaba şi o rochie chinezească sau una luată de la reduceri, de o calitate medie (e drept, nu proastă, că nu economisesc bani purtând haine de unică folosinţă). Singurul lucru de care am nevoie pentru a fi eu fericită este să ştiu că persoanele din jurul meu, persoanele care îmi sunt dragi, sunt sănătoase, fericite şi că eu sunt capabile să le aduc uneori zâmbetul pe buze, chiar dacă prin cel mai mărunt gest de care sunt eu capabilă. Şi singurul lucru care îmi aruncă o uşoară umbră asupra fericirii mele este faptul că ştiu că mai există şi momente în care îi întristez pe aceea pe care îi iubesc, că nu pot să fiu mereu perfectă pentru ei, aşa cum încearcă să fie ei pentru mine.

Un al doilea aspect legat de fericire, de propria mea fericire, este aceea că eu nu o consider pe aceasta a depinde de vreuna din situaţile exterioare. Fericirea este o stare de spirit, şi ţine de tine, de gândurile şi trăirile tale dacă ajungi să o simţi sau nu. Şi o primă cale în atingerea fericirii este mulţumirea şi acceptarea. Nu mulţumirea de sine, căci aceasta duce la plafonare şi stă în calea avansării tale pe scară personală sau profesională. Mă refer la mulţumire şi acceptare faţă de lucrurile pe care ţi le-a dat viaţa, faţă de acele lurcuri ce nu pot fi schimbate decât în situaţi extreme, la care nici nu merită să visezi. Fericirea nu are condiţii. Dacă spui "Voi fi fericit când..." deja îţi împiedici fericirea. Căci s-ar putea să realizezi ce îţi propui, sau s-ar putea să nu. Iar apoi, când vei ajunge acolo, tot nu vei fi fericit, căci vei găsi singur un alt obstacol pe care să-l aşezi în calea propriei tale fericiri. Aşa că... Sunt fericită că trăiesc, că am toate câte am (multe sau puţine, depinde doar de locul din care priveşti). Şi niciodată nu mă uit să văd câţi au mai multe decât mine (desigur că găsesc destui), eu mă uit în jur şi observ că sunt mulţi care au mult mai puţin decât mine. Şi printre ei sunt chiar mai multe persoane fericite decât printre cei ce au mai multe. Şi mai trebuie acordată atenţie unui amănunt: mai multe în ce sens? Căci pentru mine nu au valoare bani atunci când ai probleme cu familia, când ţi-au murit din copii şi toţi din jur te urăsc. Când şti că banii pe care îi ai provin din surse dubioase şi nu mai poţi dormi liniştit noaptea de teama momentului în care va trebui să plăteşti pentru toate câte ai făcut.

Dar am vorbit cam mult şi iar m-am abătut de la subiect. Aşa că, reţineţi: viaţa mea nu e o poveste. Din afară poate părea plictisitoare, lipsită de noimă sau sens, fără evenimente ieşite din comun, însă, din interior, vă asigur eu că e grozavă. Şi ţin să le mulţumesc prietenilor, familiei şi minunatului meu iubit pentru tot ceea ce reprezintă ei pentru mine.

Plec in Fagaras!

Maine dimineata voi pleca in Fagaras. Daca cumva am cititori fideli, atunci pentru ei va fi o veste proasta, caci nu voi mai posta nimic pe blog timp de o saptamana, pana cand ma voi intoarce. Oh, si as fi avut atatea sa va spun... In mare parte lucruri ce tin de frustrarile mele, dar poate ca tocmai din aceasta cauza este mai bine sa ma abtin, si, cand ma voi intoarce voi fi mult mai vesela, iar blogul meu va capata un ton mai optimist. Imi pare rau ca nu mai am timp sa scriu ceva in seara asta, dar sigur am sa ma revansez eu la intoarcere. Sunt sigura ca veti fi nerabdatori sa vedeti poze si sa-mi auziti impresile. Ve las, am de facut bagaje, trebuie sa-mi fac si baie... Maine plec devreme.

Un examen in spate si doar unul in fata

Da, iar am una din acele zile in care imi doresc cu disperare sa scriu ceva, si nu ma pot hotara asupra niciunui subiect. Am citit cateva postari de pe alte bloguri, m-am uitat prin arhiva mea, peste statistici, si tot nu pot sa ma hotarasc. Din contra, ideile parca mi se inmultesc. Asa ca am hotarat sa vorbesc pur si simplu despre mine. Sunt unele lucruri pe care simt nevoia sa le impartasesc cu mai multe persoane decat am facut-o pana acum si, pe de alta parte, daca nu ma lauda nimeni, de ce sa nu ma laud eu? Da, stiu, nu e un principiu bun in viata, dar se mai accepta si abateri de la regula.

Deci, ce vreau sa va spun eu despre mine? Primul lucru pe care vreau sa vi-l spun este ca, in sfarsit, termin sesiunea. Maine voi avea ultimul examen (pentru care inca n-am invatat, dar mai e timp - sunt doar 23 de pagini, iar examenul va fi grila). Nici nu va imaginati cat de relaxant mi se pare acest gand. Si, daca tot veni vorba despre maine, am sa va mai spun ca voi pleca din nou la Pojejena, la prietenul meu, pana marti. Asa ca sa nu va asteptati sa mai vedeti vreo postare de la mine in perioada asta. Da stiu, v-ati dezobisnuit deja de postarile mele zilnice de acum doi ani (am facut chiar un an intreg de pauza), asa ca nu va fi o problema pentru voi sa traiti fara postarile mele (de parca ar fi fost vreodata! Dar, na acum trebuie sa ma simt si eu importanta). 

Cu ce mai vroiam eu sa ma laud? Cu examenul de la GIS, la care am luat 10. Pentru necunoscatori, GIS vine de la Geographyc Informational Sistem sau Sisteme informationale geografice, lucru pe care eu vreau sa ma axez si pe viitor. Acum, desigur, nu e mare lucru ca am luat 10, mai ales ca nici nu a fost 10 curat, iar examenul a fost atat de usor incat ar trebui sa-mi fie rusine pentru asta, dar faptul ca am fost singura cu aceasta nota ma face sa ma simt bine... foarte bine. Ah, si sper sa iau aceeasi nota si maine. 

V-am plictisit destul sau sa mai continui? Da, am sa ma opresc, stiu ca bat campii de multa vreme, dar in momentul in care sti ca trebuie sa faci un lucru neplacut (invatatul), pare atat de relaxant sa bati campii. Partea proasta este ca nici macar n-am fost in stare sa bat campii cu atata arta incat sa fiu declarata regina aberatilor. Orice as face, nu pot sa-mi depasesc mediocritatea, in nicio directie. Dar cred ca voi detalia asta intr-o postare ulterioara, candva. Pare un subiect bun...

stare de spirit

Tocmai ma uitam prin lista de bloguri pe care le mai citesc eu din cand in cand si-mi puneam intrebarea cum de unele persoane pot sa faca postari pe blog indiferent de starea lor de spirit. Eu n-am mai scris de mult si n-am trecut prin niciun eveniment care sa ma aca mai trita. As putea spune ca, din contra, fericirea este cea care m-a adus in starea de a nu mai scrie pe blog. Desigur, exager putin, nu sunt chiar atat de mega, extra fericita, as spune mai degraba ca imi e bine. Sunt si fericita, insa nu e vorba neaparat de acea stare euforica pe care o puteti intelege voi. Pur si simplu stiu ca in momentul de fata am tot ceea ce imi doresc si incerc sa ma bucur cat mai mult de ceea ce imi este oferit, pentru ca stiu ca nu are cum sa dureze vesnic. Lucrurile se schimba, evolueaza... devin mai bune sau mai proaste, dar sigur nu raman la fel. Dar incerc sa ma gandesc cat mai putin la viitor, sa ma bucur cat mai mult de prezent si sa incerc sa obtin cat mai mult din situatia curenta si sa ofer cat mai mult celorlalti. SI sa ii multumesc Lui Dumnezeu pentru ca mi-a oferit prilejul sa traiesc un astfel de moment.

S-ar putea sa va fi plictisit vorbin aiurea despre starea mea de spirit, dar a fost unul din momentele in care mi-am adus aminte de acest blog si am zis sa va mai zic si voua ceva, ca sa nu credeti ca v-am uitat total (am facut-o doar partial).

intoarcere

M-am intors si eu de prin tarile straine in care am fost in ultimele doua saptamani. Si da, stiu ca v-am promis ca va voi povesti toate impresile mele, si asa voi si face, insa nu acum. Voi pregati pentru maine si pentru zilele vitoare niste posturi fruumoase, cu poze si cu tot ce le trebuie si am sa le postez atunci. Vreau sa fac doar o singura precizare: pentru zilele pe care le-am petrecut la munte mi-am facut ca un mic jurnal in care mi-am scris impresile din fiecare zi si pe acelea am de gand sa le postez, asa ca sa nu va mire ca sunt la timpul prezent. In ceea ce priveste zilele petrecute la mare, n-am mai fost la fel de harnica, asa ca va veti confrunta cu niste rememorari, dar sper ca aveti incredere ca n-am uitat lucrurile atat de repede...

Am sa va mai pun aici o melodie, una din cele pe care le-am ascultat in masina si care inca imi rasuna in urechi.

plecare

A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris nimic aici si nici acum n-am sa dau prea mare satisfactie celorce asteptau cu nerabdare ca eu sa mai scriu ceva, caci, din pacate, trec si eu prin binecunoscuta "pana de idei" si imi este foarte greu sa gasesc un subiect care sa fie cat de cat adecvat spre a fi dezbatut aici.

Va veti intreba atunci, de ce scriu totusi, daca tot n-am nimic de spus? Ei bine, raspunsul la aceasta intrebare este relativ simplu. Ca sa va spun ca va trebui sa mai asteptati inca doua saptamani pentru ca eu sa scriu ceva. Plec in Germania si apoi in Croatia, insa cand ma voi intoarece voi avea ce povesti, nu credeti? De aceea, va merita sa asteptati. Ma voi intoarce in 7 septembrie cu poze si amintiri.

De data asta scriu doar de plictiseala si pentru ca nu prea pot sa dorm, asa ca e bine sa fac ceva ca sa umplu timpul. Iar ce lucru e mai bun de facut, decat sa scriu aici o postare prin care sa scap si de o parte din ganduri si care sa-mi si umple timpul si poate chiar sa-mi aduca somnul pe care il caut.

Mi-am pus muzica de ceva vreme. Mi-am pus-o incet, ca sa nu deranjez vecinii. Pe ai mei n-am cum sa-i deranjez, caci sunt plecati la nunta, acesta fiind, de altfel, si motivul pentru care eu stau acum in fata laptop-ului si scriu ceea ce scriu. Caci daca ei ar fi fost aici, m-as fi gandit ca poate ii deranjez, ca poate e mai bine sa nu fac nimic, sa n-aprind lampi si sa stau cumintica in patul meu asteptand momentul in care somnul va dori sa ma ia si pe mine si sa ma poarte pe aripi de vis spre o lume minunata. Desi in ultimul timp visez mai mult cu ochii deschisi decat cu ei inchisi, ceea ce nu e bine, motiv pentru care caut mereu sa am cate o activitate, activitate in care sa fie implicat si intelectul meu, nu doar fizicul meu, caci doar asa pot sa-mi mai abat gandurile si pe o alta directie decat cea pe care ar dori acestea sa mearga.

Singura problema in ceea ce priveste cele ce le-am spus mai sus este faptul ca acum citesc o carte care este extrem de plictisitoare. Trebuie sa va marturisesc ca m-am gandit nu o data sa o las balta, sa incep o alta, caci poate gasesc ceva mai interesant, insa, avand in vedere ca particip la un concurs pe internet a carui in a carui tematica se incadreaza aceasta carte nu prea as vrea sa renunt la ea. Ma fortez sa o termin. Incerc sa citesc cel putin un capitol zilnic, desi uneori e cam greu. Nu va spun mai multe acum despre carte, caci dupa ce am s-o termin am sa postez si o recenzie pe blog, insa ideea e ca aveam in plan sa o termin deja, iar eu nu sunt decat la jumatate.

Ce altceva as putea sa va mai spun? Ce altceva mai am pe suflet? Sau nu, aceasta intrebare nu este buna, caci eu am multe pe suflet, insa nu am sa ma apuc sa va impartasesc voua chiar totul. Unele lucruri e bine sa le tin numai pentru mine sau, eventual, pentru mine si cea mai buna prietena. Nu ma apuc sa le spun tuturor, pentru ca ma enerveaza oamenii care nu ma cunosc si nu stiu ce simt, insa ei incep sa-si dea cu parerea despre adevaratele mele sentimente. Aaaa, si ma mai enerveaza si oamenii care incep sa-mi spuna daca ceea ce vreau sa fac eu este corect sau gresit, cu toate ca eu nu i-am intrebat decat cum as putea face un anumit lucru, sau, si mai rau, atunci cand nu-i intreb nimic, insa ei se decid singuri sa-si dea cu parerea despre situatia in care ma aflu si evenimentele carora doresc sa ma expun.

Dar hai, ca am vorbit de toate si, cu siguranta, am reusit sa va plictisesc si pe voi, iar eu nu ma simt cu mult mai bine. Cred ca totusi am sa ma asez in pat si am sa astept acolo somnul. Poate am noroc. Va doresc numai bine tuturor celor care ati avut rabdare sa cititi prostiile care le-am insirat eu aici.

somthing

Dragi oameni, azi sunt fericita, foarte fericita. Numai faptul ca maine trebuie sa plec la Deva si sa-mi parasesc prietenii pentru doua zile mai imi intuneca fericirea, insa ma straduiesc din rasputeri sa nu ma gandesc prea mult la asta si sa ma simt cu adevarat fericita pana maine dimineata. Ce o sa fie mai apoi... vad eu...

Acum, pentru voi s-ar putea ca fericirea mea sa fie o problema, caci n-am chef sa scriu prea mult, iar daca sunteti cumva fani ai acestui blog (lucru de care ma indoiesc) s-ar putea sa suferiti umpic. Am sa va pun doar niste melodi, ca sa va mai consolati si voi.

queen of the damned

Ieri m-am uitat la filmul care a dat titlul postului ce il scriu azi. Dupa nume, ma asteptam la un film horror cu influente fantasy. Cred ca asta si vroia sa fie, avand in vedere actiunea si avand in vedere ca era un film cu vampiri. Insa a fost cam prost. Un inceput de loc promitator care m-a facut sa continui sa urmaresc filmul doar pentru ca actorul principal era foarte dragut (voi pune mai tarziu niste poze cu el sa-l vedeti). Din fericire continuarea a fost cat de cat interactiva, ca sa zic asa, adica n-am simtit ca ma chinui prea mult uitandu-ma la film, ba la un moment dat a inceput sa mi se pare si interesant, cu toate ca ma gandeam mereu "Doamne, ce prostie!"

Nu am sa va povestesc filmul, daca vreti puteti sa va uitati la el. De altfel, daca vreti mai multe date le puteti afla daca dati click aici. Si acum sa va pun cateva poze cu actorul principal, Stuart Townsend pe numele lui. Daca nu va ajung pozele pe care le-am pus eu, puteti sa intrati aici pentru a vedea mai multe.

Pentru cei ce sunt curiosi ce muzica ma destreseaza....

Astazi iar nu am inspiratie. Nu ca n-ar fi un lucru de asteptat, avand in vedere ca maine incepe bacalaureatul si emotile sunt cat carul. Asa ca am sa va las si pe voi sa ascultati niste cantece care pe mine ma imbarbateaza si-mi mai reduc emotile.

bye bye!

Si iata ca azi revin pe acest blog, doar pentru a-mi lua ramas bun. Astazi voi pleca la Deva, ceea ce inseamna vreo 3, 4 zile pauza de la orice postare... Imi rog pe aceasta cale eventualii cititori (chiar trebuie sa-i fac mai multa reclama acestui blog, dar momentan n-am apucat!) sa aibe rabdare ca ma voi intoarce!

cate-o leapsa

Am gasit aceasta intamplator, pe un blog oarecare si, cum nu prea stiam despre ce sa scriu m-am gandit s-o preiau...

Deci:

Dacă eram o lună, aş fi fost aprilie.
Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost Sâmbăta.
Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost noaptea.


Dacă eram un animal marin, aş fi fost delfin.


Dacă eram o direcţie, aş fi fost drept în faţă
Dacă eram o virtute, aş fi fost putere de acceptare
Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost Regina Maria.


Dacă eram o planetă, aş fi fost Neptun
Dacă eram un lichid, aş fi fost Apa.
Dacă eram o piatră, aş fi fost Safir.


Dacă eram o pasăre, aş fi fost Şoim.
Dacă eram o plantă, aş fi fost Lalea.


Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost Vânt de primăvară.
Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost Vioară.


Dacă eram o emoţie, aş fi fost Melancolie.
Dacă eram un sunet, aş fi fost Ciripit de păsărele.
Dacă eram un element, aş fi fost Foc.
Dacă eram un cântec, aş fi fost Wings of destiny
Dacă eram un film, aş fi fost Lord Of The Rings.
Dacă eram o carte, aş fi fost Quo Vadis sau Harry Potter.
Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost Maria din Cireşarii.
Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost Sarmale.


Dacă eram un oraş, aş fi fost Paris.


Dacă eram un gust, aş fi fost dulce - amărui.
Dacă eram o aromă, aş fi fost Scorţişoară.
Dacă eram o culoare, aş fi fost Albastru.


Dacă eram un material, aş fi fost Mătase.
Dacă eram un cuvânt, aş fi fost Mulţumire.
Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost Creierul.
Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost Zâmbet timid.
Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost Geografie.
Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost Sailor Venus.


Dacă eram o formă, aş fi fost un Cerc.
Dacă eram un număr, aş fi fost 7.
Dacă eram o maşină, aş fi fost Mercedes.
Dacă eram o haină, aş fi fost o Rochie albă.

Care vor pot s-o faca...

lack of inspiration...

Mi-am spus, atunci cand am creat acest blog, ca voi incerca sa scriu aproape zilnic in el. E ca un fel de exercitiu, sau ca un fel de program... e ceva constant si cred ca ma ajuta sa pastrez unele lucruri constante, la cat de inconstanta sunt eu. Iar, atata timp cat scrisul este un lucru care imi place, m-am gandit ca mi-ar fi mai usor sa fiu constanta in a scrie decat in... a invata, de exemplu... Sau a-mi face ordine in camera...

Astazi, insa, nu am mai deloc inspiratie... De cum m-am sculat m-am pus sa ma uit la un film si ma gandeam ca poate acesta imi va da un subiect potrivit pentru a scrie... Da' de unde! Filmul (Vicky Cristina Barcelona) a fost atat de plictisitor incat nu merita efortul de a scrie ceva despre el. Despre ce as putea vorbi? Despre relati sau triunghiuri conjugale sau despre cum sa nu fi multumit cu ceea ce ai? Nici unul din aceste subiecte nu mi se pare demn de a fi dezbatut.

Altceva? Am inceput o noua carte, dar, cum spuneam, am inceput-o, deci pana sa o termin mai e ceva, deci nici de aici nu pot primi vreo sursa de inspiratie. Ar putea fi niste subiecte vag filozofice despre care ar putea fi interesant de facut, insa acesta sunt prea serioase pentru dispozitia mea de acum. Asa ca nu-mi ramane decat sa va povestesc mai departe cum mi-am petrecut ziua (lucru care va fi extrem de scurt) si apoi sa accept ca azi n-am inspiratie.

Si cum a fost aceasta zi? Extrem de plictisitoare, ca din cauza asta nici nu stiu despre ce sa scriu. Dupa ce m-am uitat la acel film si dupa ce am citit cateva pagini m-am apucat sa invat la geografie (despre transporturile in Europa). In timp ce invatam m-a sunat o colega ca vine sa-mi aduca niste produse ce trebuie puse in frigider, ca maine mergem la gratar (deci probabil maine voi avea mai mult de spus). A venit, am pus alea in frigider si eu m-am intors la studiile mele. Apoi, cand am terminat m-am jucat si eu umpic cautand lucruri haioase pe youtube, dar n-am gasit nimic suficient de interesant, am mancat si am inceput sa scriu aici. Iar acum voi pleca in oras, unde sper sa nu intalnesc aceeasi plictiseala...