Casa visurilor

As putea sa va povestesc despre ea, sau as putea sa va arat niste poze cu case in genul carora ar fi si casa la care visez eu. Singurul lucru pe care am sa vi-l spun este ca o casa, pentru a fi exact asa cum visez eu ar trebui sa includa o curte uriasa. 

Da, cred ca nu o sa va mire cand am sa va spun ca niciuna din aceste imagini nu zugraveste exact casa visurilor mele, insa am ales cateva poze care se aproprie cel mai mult de imaginea acesteia din mintea mea. Da, desigur, as fi putut sa v-o descriu, insa imi e teama ca nu as putea exprima prea bine ceea ce gandesc (de fapt, nu am o imagine prea clara, doar cateva idei. Si daca ar fi vorba de locul perfect in care aceasta sa fie amplasata... atunci cu siguranta este vorba de golful Kotor din Muntenegru sau oriunde altundeva unde se poate admira frumoasa imbinare dintre munte si apa.

Despre inspiratie

Ştiţi ce este ciudat? Că de fiecare dată când am vreo indee despre ce aş putea scrie pe blog (aproape de fiecare dată), mă aflu într-un loc în care nu mă pot folosi de ea, nu o pot nota, nu pot scrie nici măcar o parte din ea şi, mai apoi o uit sau, chiar dacă nu o uit, nu văd niciun mod în care să o pot aborda, să scriu despre ea, pentru că prima dată când ea a apărut în capul meu suna aşa de bine, iar acum sună foarte sec, parcă i-am pierdut esenţa. Sau, pur şi simplu, nu mă aflu în starea necesară de a scrie despre ea. 

Dacă aţi şti voi câte idei mi-au trecut prin cap doar ieri, în timp ce mergeam pe stradă! Câte lucruri nu m-am gândit să vă spun, câte secrete să vă împărtăşesc! Şi ştiţi ce mai ştiu acum din ele? Aproape nimic e un cuvânt potrivit. Nu-mi amintesc niciunul din lucrurile la care m-am gândit atunci, cu excepţia faptului că am vrut să scriu o postare despre prietenul meu, dar aia oricum trebuie să mai aştepte, trebuie să mă gândesc la un mod de a o face ok, astfel încât să înţelegeţi tot ce vreau eu să spun şi să nu vă imaginaţi lucruri diferite. Şi astfel încât să-mi convină mie cum arată, doar e vorrba de iubitul meu, nu? Persoana care, prin importanţă şi semnificaţi vine imediat după sora mea, în acest momente.

Şi, dacă tot vorbeam de inspiraţie, mi-am amintit un studiu făcut odată, care încerca să afle unde le vin oamenilor cele mai bune idei. Astfel, doar 2% din persoanele întrebate au răspuns că la birou, în timp ce, restul de 98% erau locuri precum pe stradă, noaptea în pat, pe wc, etc. Venea şi expliaţia care să justifice aceste răspunsuri şi spunea că, de obicei, asociem biroul cu un anumit tip de gândire, una mult mai conformă, în standare. Cum s-ar spune, cât suntem la birou, we can't think outside the box. Chestia asta o putem face abea când am părăsit acel spaţiu în care totul funcţionează după legi şi norme şi ne îndreptăm spre locurile în care noi suntem proprii noştri stăpâni şi mintea noastră poate să se plimbe nestighrită pe unde doreşte ea. Abia când suntem capabili să facem lucrul acesta, să ne lăsăm mintea să zburde în voia ei, fără a fi presată de vreun program, de vreo îndatorite, abia atunci putem avea idei valoroase. 

Probabil că ceva de genul acesta se întâmplă şi cu mine în momentul în care încep să scriu pe blog. Mă aşez în faţa calculatorului şi există un lucru care îmi îngrădeşte imaginaţia, care n-o lasă să se mişte exact aşa cum vrea ea. Este vorba despre acel gând "Trebuie să scriu un articol bun". Cu asta în minte, aproape tot ce scriu mi se pare o prostie. Doar eu ştiu de câte ori, în zilele în care nu apare nimic, mai ales, încep să scriu, apoi şterg, încerc să scriu altceva şi tot încerc până când îmi dau seama că nu merge, că în acea zi nu voi putea veni cu nimic interesant pentru voi. Nu ştiu, probabil că n-ar trebui să gândesc aşa, n-ar trebui să las un gând să mă mărginească. În fond, blogul acesta a pornit ca un experiment, ca un loc al meu în care să pot să-mi las gândurile să curgă şi să se mişte după cum vor ele, iar orice gând care încearcă să le îngrădească ar trebui să dispară. Din păcate, nu e mereu aşa, iar atunci, tot ce pot face este să vă las să mai aşteptaţi o vreme după un alt articol de al meu.

Femeia

Cartea pe care o citesc acum are in centrul atentiei femeia, care este vazuta atat ca un simbol al puterii, cat si ca pe un simbol al pacatului. Femeia, cu puterea pe care i-o confera farmecele seductiei si frumusetea cu care a inzestrat-o natura este capabila sa ingenuncheze orice barbat, sa-l atraga in pacat sau sa-l inalte pe culmile puterii, dupa cum ii este voia. Nu vreau sa vorbesc despre imaginea ce reiese din carte, asta nu o voi face decat dupa ce voi termina cartea, vreau doar sa vorbesc despre propria mea parere cu privire la aceasta viziune.

Intr-adevar, din multe puncte de vedere se poate spune ca femeia este mai puternica decat barbatul, chiar daca are si ea anumite slabiciuni pe care barbatul nu le are, dar care, sensibil in fata femeii, sunt inlaturate de puterea acesteia. Exemplul il avem inca de la inceputul omenirii. Voi vorbi mai tarziu despre el, caci ma framanta cateva intrebari, pe care vreau sa am timp sa le expun si, poate, voi gasi si un raspuns printre ele.

Poate va intrebati care este acea putere uriasa a femeii? Ei bine, acea putere este data de frumusetea ei naturala, de usurinta cu care si-o transforma pe aceasta intr-o arma a seductiei, lasand barbatul fara puterea de a mai scoate un cuvant in fata ei. Acea putere la care barbatul este, si mereu va fi extrem de sensibil, care il face sa puna armele jos si sa cedeze. In momentul in care femeia a reusit sa aduca barbatul in acest punct, are putere totala asupra lui, chiar daca ea nu este vesnica. Un barbat cazut brada farmecelor frumusetii va face multe ca sa o multumeasca pe femeia care l-a adus in aceasta stare, chiar daca nu mereu. Aceasta are puterea sa-l coboare in pacat, daca doreste, sau sa-l ridice, sa-l inalte (dar ma tem ca de cele mai multe ori femeia nu este chiar atat de puternica incat sa reuseasca sa-l inalte. E mult mai usor sa cobori, decat sa ridici o persoana, iar acest lucru este valabil si pentru femei). 

Spuneam ca si femeile au o slabiciune. Slabiciunea lor nu este, insa, legata de o persoana, de vreo fiinta vie, ci de pasiunea lor pentru lucrurile trecatoare, pentru lux si pentru frumusetea artificiala, lucruri care nu prea au putere in cazul barbatilor (mai putin luxul, desi, in cazul lor, vorbim de un alt fel de lux). Insa, slabiciunea barbatilor in fata femeilor face ca slabiciunea lor sa se extinda si asupra lucrurilor ce au puteri asupra femeilor.

Spuneam despre exemplul pe care il intalnim inca de la inceputul omenirii. Eva este cea care a cazut in pacat, cedand frumusetii fructelor din pomul interzis, cedand curiozitatii. Pacatul lui Adam este ca i-a cedat Evei. Astfel, se poate observa cum, desi mult mai insensibil la lucrurile trecatoare decat femeia, mult mai capabil de a-si tine curiozitatea in frau, el este totusi incapabil de a se opune unei persoane de sex feminin, ajungand sa-i faca pe plac acesteia. Insa acest lucru ne demonstreaza oare faptul ca femeia este mai puternica, sau ca ea este mai slaba, asa cum sustine religia? Eu una consider ca atata timp cat un barbat nu se poate desprinde din vraja pe care femeile o exercita, este mai slab decat acestea. Are totusi posibilitatea de a deveni mai puternic, in momentul in care reuseste sa-si infranga sensibilitatea aceasta la femei, dupa cum si o femeie poate deveni mai puternica decat consoartele ei (iar atunci mult mai puternica decat orice barbat) in momentul in care isi infrange si ea proprile-i sensibilitati. Desi Eva a fost prima care a cazut in pacat, ea este totusi mai puternica, reusind sa-l atraga si pe acesta dupa ea. In acest caz avem de-a face cu o putere folosita in sesnul prost, dar puterea exista.

Iar acesta nu e singurul caz care demonstreaza puterea femeii in fata barbatului. De-a lungul istoriei cazurile sunt nenumarate, o multime de imparati ajungand sa faca anumite lucruri doar pentru a multumi femeia care le-a cazut cu tronc in momentul respectiv. Doar cunoasteti cu totii zicala care spune ca in spatele fiecarui barbat puternic se afla o femeie puternica. Femeia intotdeauna va avea aceasta putere de a calauzi barbatul fie spre succes, fie spre damnare. 

Nu exista abateri de la aceste reguli doar atunci cand in joc intervine iubirea. Abea in momentul in care iubeste pur si e gata sa se daruiasca in totalitate, o femeie poate ajunge un pion in mainile unui barbat (dar doar a unuia singur). Situatia e compensata in momentul in care iubirea e reciproca, caci atunci ambii parteneri vor dori binele unul altuia, ambii vor fi legati cu aceleasi sfori unul de altul, iar puterea lor va fi doar unul asupra celuilalt, devenind imuni la ceea ce se intampla in jurul lor. Acesta este modul in care se poate atinge apogeul, acel moment in care nimeni nu va mai avea putere asupra ta. Doi oameni ce isi ofera iubire reciproc sunt liberi, complet liberi. Pacat ca spiritul uman nu este mereu pur si ca cei doi nu conclucreaza mereu impreuna pentru a alege calea binelui.

Iubim natura - Hai s-o protejam!

 Am aflat ca Umbrela Verde a initiat un concurs prin care sustine intitiativele ecologice. Asa ca mi-am zis ca de ce sa nu particip? Preocupari in ceea ce priveste ecologia am avut de multa vreme, iar faptul ca sunt studenta la geografie nu poate duce decat la inmultirea acestora, sau, daca nu, macar la practicarea lor intr-un mod mai constient. Si cum tema concursului tine de ecologie urbana, iar eu nu demult am terminat de studiat geografia urbana, cred ca pot avea ceva pareri, mai mult sau mai putin competente (desigur, nu e specialitatea mea, si nici visul meu sa ma specializez pe urbanism, dar, cu toate acestea, vad acest lucru mai posibil decat orice alta cariera). Dar sa termin sa vorbesc despre mine, si sa incep sa dezbat tema concursului.

Intrebarea la care trebuie sa raspund suna cam asa: ‘Care crezi ca sunt cele mai importante masuri pe care autoritatile si locuitorii ar trebui sa le ia pentru a imbunatati calitatea mediului din orasul tau?’

 Pentru a da un raspuns cat mai bun la aceasta intrebare, cred ca este foarte important sa mentionez care este orasul meu, si care este calitatea mediului de aici la ora actuala. Ei bine, eu locuiesc in Timisoara. Este un oras ce, in comparatie cu alte orase din tara, ar putea fi calificat drept curat, insa nu este suficient de curat. Cu toate ca exista deja cateva campanii ce incearca sa incurajeze cetatenii sa renunte la aruncatul mizerilor pe strada, sau sa le faca cunoscute avantajele colectari selective a deseurilor, adevarul este ca nu se intreprind suficiente lucruri, iar oamenii nu sunt atat de receptivi pe cat s-ar dori.

Ce ar trebui sa se faca totusi? Vorbeam de colectarea selectiva a deseurilor, si am spus ca exista campani ce incurajeaza acest lucru. Cu toate acestea, nu exista, in centrul orasului, cosuri de gunoi care sa faca posibil acest lucru. Toate cosurile de gunoi sunt universale, pubele speciale pentru colectare selectiva nu se afla decat in apropierea blocurilor, sau in unele institutii, insa, cred ca un prim pas pentru un centru curat ar fi amenajarea unor astfel de cosuri de gunoi. Cred ca acest lucru ar demonstra ca ceea ce ni se cere nu sunt doar vorbe, iar oamenii vor putea face acest lucru mereu.

Insa calitatea mediului nu depinde doar de a nu arunca gunoaiele pe jos, sau de reciclarea acestora atunci cand este posibil. Traficul este intens in Timisoara. Initiativa de a amenaja piste de biciclete in aproape tot orasul este foarte buna, insa influenta acestora asupra decongestionarii traficului este relativ mica. Asa ca, atat poluarea atmosferica, cat si cea fonica sunt inca considerabile. Din cate am invatat la facultate, cel mai bun pansament si medicament pentru a reduce aceste forme de poluare este vegetatia. Astfel, amenajarea unui numar cat mai mare de spatii verzi devine strict necesara. Pomii sau gardul viu ar trebui sa se regasesca pe marginea fiecarei artere intens circulate, reducand astfel, substantial, atat zgomotul cat si patrunderea gazelor emanate de masini spre spatiul locuibil sau zonele de circulatie a pietonilor. 

Cred insa ca pentru a imbunatati cu adevarat calitatea mediului este nevoie de un efort combinat: atat din partea autoritatilor, care trebuie sa creeze toate conditile ca locuitorii Timisoarei sa traiasca intr-un mediu curat, insa si din partea acestora, care trebuie sa respecte toate reglementarile autoritatilor cu privire la protejarea mediului (niste sanctiuni severe ar ajuta) si sa contribuie la intretinerea spatiului verde, macar atunci cand este vorba de gradina din fata blocului.

frica si fericirea - cai spre cunoastere de sine

Aseara m-am uitat la un film... Un film destul de prost, insa ideea de la care a plecat era buna. Si mi-a dat de altfel si ideea acestui post.

Filmul era unul horror, iar in el era vorba despre nu stiu ce creatura care s-a suparat ca oamenii au deranjat-o si a inceput sa-i atace. Toate acestea se intamplau intr-un hotel. Da, stiu, pana aici nimic interesant si veti zice "ce prostie". Numai ca ceea ce mi s-a parut mie interesant, a fost modul in care aceasta creatura ataca. Ea isi obliga adversarii sa se confrunte cu cele mai mari temeri ale lor. Mai departe nu are rost sa va povestesc, caci modul in care a fost invinsa este extrem de penibil, insa aceasta strategie de atac m-a facut sa-mi pun niste intrebari.

De exemplu: Cum as reactiona eu daca as fi pusa fata in fata cu frica mea? Si care ar fi cea mai mare frica a mea? Niste intrebari care, daca as reusi sa le gasesc raspunsul potrivit, m-ar conduce fara indoiala spre o cunoastere a propriei persoane mult mai buna.

De altfel, acesta a fost subiectul la care eu am reflecat aseara inainte de culcare. Iar a gasi un raspuns la a doua intrebare a fost chiar complicat. Asta doar ca sa nu spun imposibil, caci nu am nicio idee care ar fi cea mai mare frica a mea. Probabil frica de durere, dar nici macar nu stiu sa spun cu exactitate ce fel de durere si de ce anume provocata. Iar la prima intrebare... cred ca singura solutie de a mai iesi cu mintea intreaga dintr-o astfel de confruntare ar fi sa reusesc sa-mi inving frica.

Acum trebuie sa va zic ca aceste ganduri m-au dus cu mintea si mai departe, iar cum in film era vorba de chesti supranaturale, am inceput sa ma gandesc la Harry Potter, sau, mai exact, la acea oglinda care iti arata dorinta cea mai mare. Si m-am gandit ca a privi in acea oglinda ar fi un alt mod prin care as putea sa ma cunosc mai bine, caci din multitudinea mea de dorinte, nu stiu care este cea mai mare. Afland care este cea mai mare as putea sa incep sa ma intreb de ce imi doresc acel lucru asa de tare, precum daca as afla care mi-ar fi cea mai mare frica, as putea sa incep sa ma intreb de ce imi este atat de frica de acel lucru, astfel ajungand la mai multe cunostinte despre eul meu.

Cred ca din acest post v-ati prins ca incerc sa ma definesc pe mine. Caci nu stiu decat partial cine sunt. Si as vrea sa va spun ca tocmai din aceasta cauza ma enerveaza persoanele care au vorbit de doua ori cu mine, care m-au vazut o data (sau, mai rau, niciodata) si pretind ca m-ar cunoaste, ca ar sti totul despre mine! Cum puteti, fratilor, sa ma cunoasteti atat de bine, cand nici macar eu nu stiu exact cine sunt? Cum puteti sa spuneti voi ceva despre mine, cand eu inca ma aflu intr-o intensa cautare de sine si inca n-am un raspuns la toate intrebarile despre mine?

Ma rog, acest gen de intrebari pentru ceilalti ar putea face obiectul unui alt post, ideea acestuia era doar sa scot in evidenta doua moduri de a te cunoaste pe tine insuti.

cuvintele si vesnicia

Mi-am zis ca nu voi mai fura nicio leapsa, insa aceasta este mult prea interesanta ca sa ma pot abtine. Oricum, cel de la care am luat-o zicea ca o poate lua oricine mai doreste, iar cum eu doresc, o voi lua.

Lepsa suna cam asa:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

Pentru a putea raspunde la o astfel de intrebare, ar trebui sa stiu daca prin a trai vesnic este sugerata vesnicia de dupa moarte, sau o vesnicie pe acest Pamant, in aceasta lume. Dar pentru ca eu consider ca vesnicia de dupa moarte este strans legata de supravietuirea cuvintelor sau realizarilor unei persoane, voi considera ca cel ce a pus intrebarea se referea la o viata vesnica in lumea de aici, cea pe care o cunoastem.

In acest caz raspunsul meu este foare simplu. As alege sa mor. Vesnicia pe acest pamant nu ma atrage. Nu consider ca in aceasta lume exista ceva care sa faca sa merite sa traiesc vesnic. Ba mai mult, daca cuvintele mele mor (iar prin cuvinte, inteleg realizari de orice fel - care momentan nu sunt prea multe, in cazul meu, dar mai am timp), eu ce rost mai am? De ce mai traiesc acum daca nu pentru speranta ca prin ceea ce voi face eu voi realiza ceva, voi schimba ceva, voi contribui cu ceva la bunul mers al acestei lumi. Si sa nu ma intelegeti gresit. Nu vreau nimic extraordinar, insa de multe ori ai puterea de a influenta chiar si prin cele mai mici actiuni. Deci, daca cuvintele tale mor, atunci tu de ce mai traiesti?

Iar daca ar fi sa privesc mai departe asupra esentei reprezentate de o viata vesnica in aceasta lume? N-as face decat sa-mi port pasi mai departe de-a lungul secolelor, sa privesc cum in jurul meu apar si dispar oameni, apar si dispar civilizatii, apar si dispar vise. Ar fi o viata pe care nu mi-as putea-o lega de nimic, caci totul in afara mea ar fi trecator. As fi privita cu admiratie de lume si as deveni cea mai importanta sursa istorica, insa voi fi pe veci trista, caci orice iubire, orice sentiment pe care il voi simti va fi destinat pieirii. Nu-mi pot imagina nimic mai trist decat o viata vesnica aici.

Insa, daca cuvintele mele ar trai, chiar daca trupul meu va disparea, voi trai si eu prin ele. Doar ele trebuie sa fie calea mea spre vesnicie, iar o moarte a trupului nu trebuie sa ma sperie, trebuie doar sa ma impulsioneze sa am cat mai multe realizari pana in momentul in care se va produce...