Despre inspiratie

Ştiţi ce este ciudat? Că de fiecare dată când am vreo indee despre ce aş putea scrie pe blog (aproape de fiecare dată), mă aflu într-un loc în care nu mă pot folosi de ea, nu o pot nota, nu pot scrie nici măcar o parte din ea şi, mai apoi o uit sau, chiar dacă nu o uit, nu văd niciun mod în care să o pot aborda, să scriu despre ea, pentru că prima dată când ea a apărut în capul meu suna aşa de bine, iar acum sună foarte sec, parcă i-am pierdut esenţa. Sau, pur şi simplu, nu mă aflu în starea necesară de a scrie despre ea. 

Dacă aţi şti voi câte idei mi-au trecut prin cap doar ieri, în timp ce mergeam pe stradă! Câte lucruri nu m-am gândit să vă spun, câte secrete să vă împărtăşesc! Şi ştiţi ce mai ştiu acum din ele? Aproape nimic e un cuvânt potrivit. Nu-mi amintesc niciunul din lucrurile la care m-am gândit atunci, cu excepţia faptului că am vrut să scriu o postare despre prietenul meu, dar aia oricum trebuie să mai aştepte, trebuie să mă gândesc la un mod de a o face ok, astfel încât să înţelegeţi tot ce vreau eu să spun şi să nu vă imaginaţi lucruri diferite. Şi astfel încât să-mi convină mie cum arată, doar e vorrba de iubitul meu, nu? Persoana care, prin importanţă şi semnificaţi vine imediat după sora mea, în acest momente.

Şi, dacă tot vorbeam de inspiraţie, mi-am amintit un studiu făcut odată, care încerca să afle unde le vin oamenilor cele mai bune idei. Astfel, doar 2% din persoanele întrebate au răspuns că la birou, în timp ce, restul de 98% erau locuri precum pe stradă, noaptea în pat, pe wc, etc. Venea şi expliaţia care să justifice aceste răspunsuri şi spunea că, de obicei, asociem biroul cu un anumit tip de gândire, una mult mai conformă, în standare. Cum s-ar spune, cât suntem la birou, we can't think outside the box. Chestia asta o putem face abea când am părăsit acel spaţiu în care totul funcţionează după legi şi norme şi ne îndreptăm spre locurile în care noi suntem proprii noştri stăpâni şi mintea noastră poate să se plimbe nestighrită pe unde doreşte ea. Abia când suntem capabili să facem lucrul acesta, să ne lăsăm mintea să zburde în voia ei, fără a fi presată de vreun program, de vreo îndatorite, abia atunci putem avea idei valoroase. 

Probabil că ceva de genul acesta se întâmplă şi cu mine în momentul în care încep să scriu pe blog. Mă aşez în faţa calculatorului şi există un lucru care îmi îngrădeşte imaginaţia, care n-o lasă să se mişte exact aşa cum vrea ea. Este vorba despre acel gând "Trebuie să scriu un articol bun". Cu asta în minte, aproape tot ce scriu mi se pare o prostie. Doar eu ştiu de câte ori, în zilele în care nu apare nimic, mai ales, încep să scriu, apoi şterg, încerc să scriu altceva şi tot încerc până când îmi dau seama că nu merge, că în acea zi nu voi putea veni cu nimic interesant pentru voi. Nu ştiu, probabil că n-ar trebui să gândesc aşa, n-ar trebui să las un gând să mă mărginească. În fond, blogul acesta a pornit ca un experiment, ca un loc al meu în care să pot să-mi las gândurile să curgă şi să se mişte după cum vor ele, iar orice gând care încearcă să le îngrădească ar trebui să dispară. Din păcate, nu e mereu aşa, iar atunci, tot ce pot face este să vă las să mai aşteptaţi o vreme după un alt articol de al meu.

Activitatile mele preferate

Stateam sa ma gandesc cam ce as putea include intr-un top 10 al activitatilor mele preferate... Desigur, ar fi imposibil sa le clasific astfel incat sa creez un top al lor, insa as putea vorbi despre 10 activitati care imi plac, pur si simplu. Pe langa ele precis mai sunt si altele, sunt doar primele care mi-au venit in minte. Iar numerotarea nu tine cont de ordinea preferintei, reprezinta doar o modalitate de a sti eu despre cate am vorbit. Deci, acestea sunt activitatile mele preferate:

1. Imi place sa citesc. Colegii mei de liceu ma vedeau adesea in timpul orelor sau in pauze cu o carte in mana. De cand am ajuns la facultate nu am mai facut lucrul acesta chiar asa de des (as putea spune ca sfera preocuparilor mele s-a largit), dar in continuare imi place.

2. Imi place sa scriu. Cred ca acesta este si motivul pentru care am un blog... si, de asemenea, motivul pentru care uneori il umplu cu tampenii, doar ca sa am ce face. 

3. Imi place sa calatoresc. Cred ca am mai spus de cateva ori pe blog, ca daca as avea bani, as calatori cat mai mult posibil. Sa vad cat mai multe lucruri noi, sa incerc cat mai multe. 

4. Imi place sa ascult muzica. Desi cred ca nu se gaseste persoana pe Planeta care sa nu afirme ceea ce am afirmat eu.

5. Imi place sa inot si imi place apa in general. Atunci cand ma aflu in apa ma simt libera, ma simt bine. 

6. Imi place sa fac harti. GIS-ul si teledetectia au fost materile mele preferate. Si, de multe ori, atunci cand nu am ce face, imi place sa ma "joc" creeand o noua harta sau descoperind noi functi ale programului cu care lucrez pentru a genera si analiza harti.

7. Imi place sa stau cu prietenii. Nu mai are nevoie de explicatii

8. Imi place sa ma dau pe leagan. Fac asta de cand sunt mica, si inca gasesc a fi un lucru extrem de relaxant. De fiecare data cand sunt foarte stresata, ma duc in parc si ma dau pe leagan, lucrul acesta permitandu-mi sa-mi pun ordine in ganduri. Era cel mai bun tratament antistres inainte de bac.

9. Imi place sa ma plimb. O alta activitate pe care o gasesc linistitoare.

10. Ar mai fi un lucru care imi place, dar pe care nu il voi scrie, caci n-am nicio restrictie pe blog. Dar, ma gandesc ca banuiti despre ce e vorba...

Intrebari despre mine

Simt nevoia sa scriu ceva, însă, cum în momentul de fata îmi cam lipseşte inspiraţia, am făcut ce obişnuiam să fac mai demult: am căutat pe net nişte întrebări la care am de gând să răspund.j

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine?

  Nu ştiu să zic exact... oricum, bănuiesc că nici când nu le-a fost ruşine cu mine. Mândri de mine... poate când am terminat prima anul I de facultate?d

2. Pe cine ai dezamăgit cel mai tare?

 La întrebarea aceasta voi da un răspuns amuzant: pe o prietenă de-a mea, în momentul în care am început să ies cu prietenul meu (deşi n-am înţeles în încă de ce - toţi ceilalţi prieteni îl plac)

3. La ce eşti cel mai bun, ce ştii să faci mai bine decât toţi oamenii pe care-i cunoşti personal?

    Şi această întrebare va avea un răspuns amuzant: să tac. În rest, nu cred că mă pricep prea bine la ceva, cel puţin nu atât de bine încât să fiu mai bună decât toţi cei pe care îi cunosc.

4. Ce crezi că e cel mai enervant la tine, în ochii celor dragi?

  Faptul că nu prea îmi exprim sentimentele, că vorbesc prea puţin despre ceea ce simt, ceea ce mă deranjează. Ar mai fi faptul că sunt foarte uitucă, că de multe ori sunt leneşă, neatentă, etc.

5. Care e lucrul cel mai groaznic pe care l-ai face pentru bani?

  Aici depinde, în mod clar, de câţi bani aş avea nevoie, şi pentru ce aş avea nevoie de bani. Căci, aş fi, în mod clar, capabilă de mai multe atunci când ar trebui să-i ajut pe cei dragi cu orice preţ, însă dacă e vorba de o lipsă personală sau de lăcomie... atunci nu sunt dispusă să merg prea departe. Muncă cinstită - mi se pare cel mai corect.

6. Care crezi că e cea mai importantă calitate pe care ai moştenit-o de la părinţii tai?

 Inteligenţa.

7. Când ai simţit că ai arătat cel mai bine din toată viaţa ta?

De când sunt cu prietenul meu.

8. Care e cel mai prost om pe care-l cunoşti?

  Nu ştiu... cunosc prea mulţi proşti ca să-l pot alege pe "cel mai".

9. Care e sunetul care te enervează cel mai tare?

  Manelele date la maxim... Muzica ce se aude de pe stradă după ora 12 noaptea... motoarele turate... 

10. La ce eveniment din viaţa ta ai fost cel mai emoţionat/a?

  Examenul de capacitate şi cel de bacalaureat. Între timp m-am obişnuit cu examenele atât de tare, încât rareori mai am emoţii... doar la cele pe care le consider importante, sau atunci când consider părerea profului despre mine importantă.

11. Care a fost cel mai stânjenitor moment din viaţa ta?

  Sunt o fiinţă foarte fericită, căci nu cred să fi avut vreun astfel de moment...

12. În faţa cui te simţi cel mai pierdut, emoţionat, blocat?

  În faţa persoanelor a căror părere contează şi despre care nu ştiu încă că e bună.

13. Când ţi-a fost cel mai greu să spui adevărul?

  Au fost mai multe momente... Uneori l-am eitat şi nu l-am spus, alteori am făcut tot posibilul să-mi depăşesc temerile şi să-l zic.

14. Ce-ai vrea să schimbi cel mai tare în viaţa ta?

  Pe acesta îl veţi considera cel mai ciudat răspuns: nimic. Sunt fericită. Viaţa mea nu este perfectă, dar perfecţiune nu există, aşa că pot spune că am primit tot ce era mai bun de la viaţă, până acum.

17. Ce nu i-ai putea ierta niciodată omului pe care-l iubeşti?

  Lipsa de respect. Să-şi bată joc de mine, să mă facă în toate felurile, să dea în mine... Oricum, lucruri pe care ştiu că niciodată nu le va face. De asta îl şi iubesc.

18. Ce calitate a jumătăţii tale de viata iţi este cea mai dragă? 

  Sunt multe... Îmi place că este sociabil, că are simţul umorului, că ţine la mine şi are grijă de mine aşa cum nimeni nu o mai face... Ah, şi ar mai fi ceva... ceva ce ţine de aspectul intim al relaţiei noastre. Oricum, el e cel mai bun.

19. Care a fost jucăria ta preferată in copilărie? 

  Aveam un coş uriaş plin cu păpuşi Barbie. Cu el mergeam mereu la prietenele mele. Scoteam toate păpuşile, le aşezam frumos, construiam casa lor şi o decoram, iar, când să începem să ne jucăm, trebuia să plec acasă. 

20. Pe cine te bazezi dacă ţi se întâmplă o nenorocire? 

  Pe cei dragi... Părinţi, sora mea, prietenul meu...

21. Pe cine simţi cel mai tare nevoia să protejezi? 

  Prietenul şi sora mea

22. Care e domeniul despre care ai vrea să ştii cel mai mult? 

  Geografia, în special geoinformatica şi geomorfologia. Lucrurile pe care îmi doresc să mă axez în viitoarea mea carieră.

23. Cine/ce-ţi lipseşte cel mai tare în acest moment? 

  Nimic. 

24. În ce privinţă crezi că eşti cel mai puţin înţeles? 

  Dificultatea mea de a spune ceea ce gândesc uneori nu prea este înţeleasă de ceilalţi... Sincer, nici eu nu o înţeleg uneori. 

25. Care e cel mai frumos cuvânt din limba ta? 

  ????

26. Unde te simţi cel mai în siguranţă? 

  În braţele prietenului meu.

27. Care a fost cel mai frumos compliment ce ţi s-a făcut vreodată? 

  Orice venit din suflet. La mine e ciudat, credeam că-mi place să mi se spună că sunt deşteaptă, interesantă, etc. Asta până când am întâlnit o persoană care mi-a spus toate astea. Şi mi le spunea atât de des încât am putut să realizez că mă enervează. Aşa că prefer să nu mi se spună nimic, dar să ştiu că persoana cealaltă gândeşte toate acestea. 

28. Care e persoana care te face să râzi, să te simţi relaxat? 

  Prietenul meu şi sora mea.

29. Pentru ce te rogi cel mai des? 

  Pentru fericire...

30. Cine te-a influenţat cel mai mult până acum? 

  Părinţii şi prietenii lor.

31. Care a fost primul tău vis împlinit? 

  Până acum doi ani obişnuiam să am vise foarte nerealiste. 

32. În ce an al vieţii tale ai simţit ca te-ai schimbat cel mai mult? 

 În ultimul an? Cam aşa cred... Oricum, nu m-am schimbat foarte mult niciodată.

33. Ce invenţie din acest secol crezi că are cel mai mare impact în viaţa ta?

    Toate?

Despre prima iubire...

Da, probabil ca pare un subiect ciudat. Sau, mai bine zis, un subiect pe care este foarte ciudat sa-l abordez in acest moment. Insa o fraza pe care am vazut-o in treacat in aceasta dimineata m-a facut sa imi doresc sa o fac. Si am s-o fac, chiar daca a vorbi despre asta presupune umpic mai multa deschidere din partea mea decat am oferit pana acum. 

Daci, vreau sa vorbesc despre prima iubire... Despre prima mea iubire. Si vreau sa fac asta, pentru ca lucrul pe care as vrea sa-l afirm poate parea umpic ciudat: eu n-am avut o singura prima iubire, ci doua. Da, stiu, suna foarte ciudat. Din moment ce vorbesc despre "prima" cum as putea sa ma refer la doua? Si mai ales ca nu vorbesc despre doua lucruri ce s-au petrecut in acelasi timp, nu vorbesc despre doi baieti pe care i-am cunoscut si iubit odata... De altfel, asta nici n-ar fi fost iubire. Nu, eu vorbesc despre iubire adevarata. Insa ceea ce ma face sa afirm ce-am afirmat este faptul ca a doua a fost mult mai puternica decat cea dintai, mult mai reala, mai adevarata, mai vie, pe cand prima nu a reprezentat decat visul unui copil. Un vis, dar totusi mi-am iubit visul. Si am sa va explic.

Primul baiat de care vorbesc, primul pentru care am simtit sentimente de iubire, dateaza din perioada in care eram prin clasa a sasea. Eram un copil, eram foarte inocenta, total lipsita de experienta in orice aspect al vieti, abea intrata pe treptele pubertatii. Si nu, n-am avut niciun fel de relatie cu el. Eram doar colegi de clasa, iar eu imi petreceam fiecare ora inotand in ochii lui albastri. Si as putea spune ca acesta a fost singurul contact existent intre noi. Da, stiu ce veti zice, n-a fost iubire, au fost doar primii fluturi din stomac ai adolescentei. Intr-un fel aveti dreptate, daca lucrurile s-ar fi limitat la asta n-ar fi fost iubire. Si da, faptul ca aveam doar 12 ani si nu nutream niciun fel de dorinta sexuala pentru el, face ca aceasta iubire sa nu fie una completa, dar a fost o iubire pura, poate una dintre cele mai pure iubiri, asa cum doar un copil este in stare sa iubeasca. As fi fost in stare sa fac aproape orice pentru ca lui sa-i fie bine, eram trista si plangeam cand el lua o nota mica... Dar cu toate astea, ce a fost atunci se rezuma la un simplu vis al copilariei, la o persoana ce a fost transformata de imaginatia mea, si nicidecum la acel baiat pe care eu il vedeam in fiecare zi la scoala. 

Cel de-al doilea baiat este prietenul meu. Exista un lucru pe care nu l-am spus niciodata, nici lui, nici altcuiva. Cand am ajuns la liceu eram sigura ca nu voi iubi niciodata un alt baiat asa cum l-am iubit pe cel de care vorbeam mai sus, iar mai apoi, lucrurile intamplate pe parcursul liceului, m-au facut sa cred ca eu nu voi mai iubi niciodata, de loc. Asta pana cand l-am cunoscut pe el, pana cand am inceput sa avem o relatie. Cred ca eram aproape la fel de inocenta ca in clasa a sasea, iar sentimentele pe care le-am simtit la inceput, atunci cand am inceput sa-l iubesc, erau similare cu cele pe care le-am simtit pentru celalalt baiat, iar acest lucru m-a mirat. Apoi, am inceput sa fiu si mai mirata, in momentul in care am realizat ca pot iubi chiar mai mult decat l-am iubit pe el. Senimentele pe care incepeam sa le am pentru prietenul meu, deveneau mai puternice decat orice sentiment pe care mi-am imaginat eu vreodata ca ar putea exista. Iubirea a inceput sa creasca tot mai mult pana a devenit de-a dreptul imensa, iar o astfel de iubire sunt absolut sigura ca nu voi mai simti pentru nimeni in cazul in care ne-am despartii. Chiar si in cazul in care inima mea ar fi capabila de asa ceva, mintea mea nu va mai fi capabila si voi fi mult prea speriata. Genul de sentimente pe care le am eu pentru el nu le poti avea decat pentru un singur barbat, caci oricand dupa vei sti cum sa te pazesti ca lucrurile sa nu mai ajunga in acest punc. Asta nu inseamna ca nu voi mai iubi niciodata, ci doar ca iubirea nu va mai fi la fel de pura, caci ea nu va mai veni dintr-o inima perfect inocenta, ci dintr-una care deja si-a trait prima iubire. Dar, oricum, sper sa nu se ajunga aici, sau nu curand, caci, se stie, prima iubire se uita greu sau niciodata, iar eu nu vreau sa experimentez inca astfel de lucruri pe pielea mea.

Astfel, da, l-am iubit si pe acel baiat, ceea ce ma poate face sa ma refer la el ca prima iubire, insa nu asa cum il iubesc acum pe prietenul meu, ceea ce arata ca el este, de fapt prima mea iubire.

Despre femeie si despre siguranta de sine

Tocmai citeam un articol de pe un blog ce mi-a adus aminte de un alt articol, de pe un alt blog. Primul articol vorbea despre femeie si despre modul acesteia de actiune, iar cel de-al doilea despre cele, nu mai stiu cate femei pe care nu ar trebui sa i le prezinti iubitului tau. Amblele articole au in comun faptul ca se refera la femei, cel de-al doilea fiind exact opusul parerii mele

Si am sa incep sa-mi spun parerea pornind exact de la cel de-al doilea articol. In primul rand, eu nu inteleg de ce ar exista vreo femeie pe lumea asta pe care iubitul tau sa nu trebuiasca sa o cunoasca. Cand spui iubit, se subantelege faptul ca te iubeste si il iubesti. Aceste lucruri iti dau o oarecare siguranta si, din moment ce te iubeste, e clar ca oricare din calitatile tale le vede mult amplificate, iar defectele foarte reduse. Doar nu se intampla asta de fiecare data cand iubesti? Asa ca, acea alta femeie va trebui sa fie mult mai buna decat tine pentru ca el sa se poata gandi la faptul de a renunta la tine pentru ea. Sau chiar la o avea pe ea cat e cu tine, mai ales daca e constient ca acest lucru il poate face sa te piarda. Si, in fond si la urma urmei, daca-i cedeaza alteia, niciodata nu vei fi tu de vina. Singura problema, in acest caz, e ca el este atat de prost incat nici macar nu observa cat de mult pierde renuntand la tine. Eu, cel putin, parerea asta o am. Si nu sunt increzuta, nu ma cred cine stie ce, dar stiu sigur ca sunt exact persoana de care el are nevoie. Poate pentru altul nu as reusi niciodata sa insemn nici macar a zecea parte din ceea ce insemn pentru el, dar pentru acest barbat stiu ca insemn atat de mult incat sa nu imi fie frica ca ma va insela cu prima ocazie. Stiu ca pentru el sunt cea mai buna optiune pe care o poate gasi in acest moment. Iar daca va gasi una mai buna, daca chiar va gasi una mai buna pentru el, atunci e liber sa plece, pentru ca, din moment ce il iubesc, nu vreau decat ceea ce e mai bun pentru el, iar daca pentru el alta este mai buna decat mine, atunci nimic nu-l va mai retine. 

Cand spui ca iubesti o persoana, ca ai face orice pentru ea, nu trebuie sa fie vorbe goale, ci chiar sa faci orice. Sa fi gata sa sacrifici orice parte din tine pentru fericirea lui. Nu spun ca eu as face orice pentru el. Exista lucruri de care ma tem, si in fata carora nu stiu cum as reactiona, dar stiu ca sunt gata sa ma sacrific pentru el daca va fi nevoie. Iar daca intr-un moment nu voi fi, atunci sunt mult prea slaba, mult prea egoista.

Si aici ma voi lega de cel de-al doile articol. Caci eu nu consider ca o femeie ce iubeste pana la daruirea totala este proasta... sau slaba. A te darui total, a face totul pentru celalalt, a inceta sa mai traiesti pentru tine doar ca sa traiesti pentru el... nu vad slabiciune in asta. Din contra, vad doar putere. Puterea de a te invinge pe tine insati, de a-ti depasi fricile, slabiciunile, doar pentru a fi cu adevarat acolo pentru el. Poate fi in aparenta o capitulare, dar in momentul in care alegi acest drum, este imposibil ca el sa ramana indiferent. Pentru ca vei ajunge sa sti atat de bine ce isi doreste incat, involuntar, vei deveni ceea ce isi doreste (singura problema apare in momentul in care alegi barbatul nepotrivit, dar pe mine nu m-a lasat Dumnezeu sa fac o astfel de greseala). Si in plus, daca ai suficienta minte in cap, nici nu te vei indragosti de un barbat care nu e bun de nimic. Caci daca il iubesti, il iubesti si pentru ca sti ca nu va face niciodata lucrurile de care te temi, iar daca le va face, atunci pur si simplu te-ai inselat in privinta lui si nu il vei mai putea iubi. Eu asta am invatat din experienta.

Dar cred ca ar fi cazul sa inchei. Se vede ca am multe proiecte si ca sunt foarte stresata.

psihoterapie

Azi ma voi ocupa de un subiect umpic mai sumbru, dar cred ca asa ma simt si eu acum. Imaginati-va doar cum m-am simtit azi, daca eu, care de obicei nu plang, nici cand ma uit la filme, nici cand citesc o carte, am plans uitandu-ma la The reader. Da, e un film trist, intr-adevar, dar eu m-am uitat la Braveheart mai de mult si nu am plans. Mi s-au umezit putin ochii, insa, de plans, nu pot spune ca am plans.

Dar, nu cat plang sau nu plang eu in timpul filmelor este ceea ce vroiam eu sa va spun. Nu, vreau sa vorbesc despre o directie spre care am cotit in ultimii doi, trei ani si a carei cauza am indetificat-o doar acum. Adica, cred ca o stiam si la inceput, cand am luat-o inspre acea directie, insa, probabil, cu timpul, am uitat acest lucru. De fapt, tocmai ca sa uit am luat-o pe acolo.

M-am intrebat multa vreme care este motivul pentru care am inceput sa ascult metal, m-am intrebat si care este motivul pentru care atunci cand scriu fictiune imi place sa descriu scene de tortura sau femei ce sufera. Si adevarul este ca nu propria mea dorinta perversa sau alte lucruri de genul asta (cum am crezut mult timp) sunt cauza pentru care scriu ceea ce scriu. Nu, eu descriu doar ceea ce simt eu, insa transpun totul dintr-un plan ce nu poate fi palpabil, in planul fizic. Cand vorbesc de ranile de pe trupul fetei nu ma gandesc decat la ranile sufletului meu. Acea fata nu este decat o personificare a ceea ce sunt si simt eu inauntrul meu. De fapt, daca cineva ar privi evolutia scrierilor mele ar vedea ca in primele scrieri descriam mai mult (sau mai clar) suferinte sufletesti, in timp, venind spre planul fizic, cufundandu-ma tot mai mult in uitare pana in ziua in care mi-am amintit din nou motivul si am reinceput sa simt aceea durere, la fel de vie cum era si inainte.

Faptul ca ascult metal se datoreaza cam acelorasi cauze. Desigur, intodeauna mi-a placut muzica rock, insa, era o vreme cand orice in afara de metal mi se parea prea soft si ma facea sa ma gandesc la el. Acum, cel putin in ultimele zile, nu exista nimic care sa ma faca sa nu ma mai gandesc la el. Cu toate astea, metal-ul inca imi da forta si ma ajuta sa-mi continui lupta, ma ajuta sa continui sa merg pe drumul pe care trebuie eu sa merg, ma ajuta sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Este ca si cum ar scoate din mine toate energiile negative, pentru ca apoi sa raman doar eu cu mine si atunci sa pot judeca totul la rece si sa iau hotararile potrivite. Functioneaza aproape intodeauna, si atunci cand sunt trista, si atunci cand sunt stresata, functiona chiar si atunci cand sufletul meu se simtea rupt in doua.

Nici macar nu stiu de ce am facut aceasta postare autoanalitica... Poate din cauza ca simt nevoia sa vorbesc cu cineva despre ceea ce simt. Dar oricum deseara voi iesi afara si voi vorbi cu prietenele mele despre asta. Poate pentru ca vreau sa stie toata lumea ce simt. In orice caz, ii dedic aceasta postare persoanei care m-a facut sa simt ceea ce simt si sper ca va veni un moment cand voi avea curajul sa-l las si pe el sa citeasca ceea ce am scris, si mai sper ca voi mai avea curajul sa mai fac inca un lucru, pentru ca apoi sa nu mai fac nimic, dar macar voi sti ca am facut tot ce se putea face. Cu toate ca am gresit odata, de mult si nu am reusit sa-l fac sa ma cunoasca suficient de bine pentru a putea judeca cu toate datele in mana lui.

In rest, vreau sa-mi cer scuze ca am scris o insemnare atat de plictisitoare si prin care nu spun mare lucru, insa am simtit nevoia sa o fac, si "de ce?" este mai putin important.

si s-a nascut un blogg...

O alta dimineata de sambata, o alta zi pe care mi-o petrec invatand pentru bac si facand curatenie prin casa... Si uite ca pana la urma mi-am facut timp sa mai scriu si aici ceva, sau, mai bine zis, sa-mi incep si eu blogg-ul.

De unde a plecat totusi aceasta idee de a-mi face un blogg? Trebuie sa marturisesc ca ma gandeam de mult timp la asta, dar fie n-am avut timpul necesar, fie pur si simplu nu aveam chef sa ma apuc de asta... Apoi am vazut ca niste cunoscuti de ai mei aveau deja asa ca mi-am spus si eu "gata! de maine voi avea si eu blogg!" Si iata-ma acum tinandu-ma de cuvant si scriindu-mi prima postare.

Nu cred neaparat ca am ceva de spus, dar cu siguranta imi place sa scriu si sa ma vad scriind. Sau poate pur si simplu imi place sa ma dau mare cu ceea ce scriu eu, chiar daca, de fapt, e total lipsit de continut, sau foarte plictisitor... Imi place pur si simplu sa ma cred scriitoare chiar daca nu sunt.

Si iata ca astfel a luat nastere acest blogg, in care eu imi voi posta de acum inainte ideile sau orice imi va trece prin cap sa scriu si ma voi crede astfel importanta.