psihoterapie

Azi ma voi ocupa de un subiect umpic mai sumbru, dar cred ca asa ma simt si eu acum. Imaginati-va doar cum m-am simtit azi, daca eu, care de obicei nu plang, nici cand ma uit la filme, nici cand citesc o carte, am plans uitandu-ma la The reader. Da, e un film trist, intr-adevar, dar eu m-am uitat la Braveheart mai de mult si nu am plans. Mi s-au umezit putin ochii, insa, de plans, nu pot spune ca am plans.

Dar, nu cat plang sau nu plang eu in timpul filmelor este ceea ce vroiam eu sa va spun. Nu, vreau sa vorbesc despre o directie spre care am cotit in ultimii doi, trei ani si a carei cauza am indetificat-o doar acum. Adica, cred ca o stiam si la inceput, cand am luat-o inspre acea directie, insa, probabil, cu timpul, am uitat acest lucru. De fapt, tocmai ca sa uit am luat-o pe acolo.

M-am intrebat multa vreme care este motivul pentru care am inceput sa ascult metal, m-am intrebat si care este motivul pentru care atunci cand scriu fictiune imi place sa descriu scene de tortura sau femei ce sufera. Si adevarul este ca nu propria mea dorinta perversa sau alte lucruri de genul asta (cum am crezut mult timp) sunt cauza pentru care scriu ceea ce scriu. Nu, eu descriu doar ceea ce simt eu, insa transpun totul dintr-un plan ce nu poate fi palpabil, in planul fizic. Cand vorbesc de ranile de pe trupul fetei nu ma gandesc decat la ranile sufletului meu. Acea fata nu este decat o personificare a ceea ce sunt si simt eu inauntrul meu. De fapt, daca cineva ar privi evolutia scrierilor mele ar vedea ca in primele scrieri descriam mai mult (sau mai clar) suferinte sufletesti, in timp, venind spre planul fizic, cufundandu-ma tot mai mult in uitare pana in ziua in care mi-am amintit din nou motivul si am reinceput sa simt aceea durere, la fel de vie cum era si inainte.

Faptul ca ascult metal se datoreaza cam acelorasi cauze. Desigur, intodeauna mi-a placut muzica rock, insa, era o vreme cand orice in afara de metal mi se parea prea soft si ma facea sa ma gandesc la el. Acum, cel putin in ultimele zile, nu exista nimic care sa ma faca sa nu ma mai gandesc la el. Cu toate astea, metal-ul inca imi da forta si ma ajuta sa-mi continui lupta, ma ajuta sa continui sa merg pe drumul pe care trebuie eu sa merg, ma ajuta sa duc la bun sfarsit ceea ce mi-am propus. Este ca si cum ar scoate din mine toate energiile negative, pentru ca apoi sa raman doar eu cu mine si atunci sa pot judeca totul la rece si sa iau hotararile potrivite. Functioneaza aproape intodeauna, si atunci cand sunt trista, si atunci cand sunt stresata, functiona chiar si atunci cand sufletul meu se simtea rupt in doua.

Nici macar nu stiu de ce am facut aceasta postare autoanalitica... Poate din cauza ca simt nevoia sa vorbesc cu cineva despre ceea ce simt. Dar oricum deseara voi iesi afara si voi vorbi cu prietenele mele despre asta. Poate pentru ca vreau sa stie toata lumea ce simt. In orice caz, ii dedic aceasta postare persoanei care m-a facut sa simt ceea ce simt si sper ca va veni un moment cand voi avea curajul sa-l las si pe el sa citeasca ceea ce am scris, si mai sper ca voi mai avea curajul sa mai fac inca un lucru, pentru ca apoi sa nu mai fac nimic, dar macar voi sti ca am facut tot ce se putea face. Cu toate ca am gresit odata, de mult si nu am reusit sa-l fac sa ma cunoasca suficient de bine pentru a putea judeca cu toate datele in mana lui.

In rest, vreau sa-mi cer scuze ca am scris o insemnare atat de plictisitoare si prin care nu spun mare lucru, insa am simtit nevoia sa o fac, si "de ce?" este mai putin important.