miercuri, 27 mai 2009

Despre nevoia de a-ti pune intrebari sau despre lipsa ei


Exista uni oameni care nu-si pun niciodata intrebari. Exista unii oameni care iau toate lucrurile exact asa cum le-au primit, pentru care totul sta exact asa cum li s-a spus si care nu se intreaba sa vada daca nu cumva au fost mititi, care nu incerca sa certifice sau sa infirme prin experienta proprie nimic. Exista oameni care nu sunt curiosi sa afle secretele vietii, nu-si pun probleme in legatura cu existenta lur si a celor din jur, oameni pt care intreaga existenta nu se desfasoara decat in raport cu starea lor de bine si comoditatea pe care o situatie le-o puate accentua sau diminua, neexistand mai departe de aici nimic care sa le provoace vreo problema, care sa le ridice vre-un semn de intrebare. Nu-i auzi niciodata zicand oare chiar asa stau lucrurile sau de ce. Singurul lucru care-i preocupa este sa le fie lor bine, sa se simta in siguranta si cam atat. Nici macar fericirea nu o cauta, pentru ca asta ar insemna deja sa iti pui ceva intrebari si sa cauti raspunsuri. Ei pur si simplu se complac intr-o existanta care uneori le aduce multumiri, alteori nu, dar neincercand sa gaseasca ceva mai mult decat au, neincercad nici macar sa fie mai buni sau mai rai. Ei pur si simplu sunt si mai departe nu mai exista nimic pentru ei, nu mai conteaza nimic pentru ei, nimic nu-i influenteaza. Eventual isi ascuta cu regularitate horoscopul, crezand exact ceea ce scrie acolo, iar daca un singur lucru din ce a fost zis s-a implinit, atunci acel horoscop a fost corect, fara a se mai gandi ca toate chestile acestea sunt facute astfel incat sa poata sa i se potriveasca oricui mai mult sau mai putin. Daca as asculta horoscopul pentru balanta as observa ca mi s-au intamplat tot atatea lucruri cate mi s-au intamplat si din horoscopul meu pentru berbec.

Eu nu pot sa inteleg de ce acesti oameni nu simt nevoia de a-si pune intrebari, de a cauta singuri raspunsuri si de a verifica lucrurile pe propria lor piele. Nu spun ca acest lucru e bun sau rau, spun doar ca nu-l inteleg si ca nu pot sa pricep cum alti se complac in propria lor existenta fara a incerca sa afle ce e dincolo de ea. Pentru mine viata reprezinta un lung sir de intrebari si o continua cautare a raspunsurilor. Nu exista adevar absolut pana ce acesta nu a fost verificat de mine, pana nu am inteles singura ca lucrurile stau asa cum mi s-a spus. Eu nu cred ce mi se spune, eu inteleg sau nu inteleg, iar atata timp cat nu am inteles un lucru, acela poate fi si adevarat si fals in aceeasi proportie.

Si nu e vorba numai de ce-mi zic alti, ci eu intodeauna caut sa aflu mai mult decat mi s-a spus, sa vad mai departe si mai departe spre orizonturi tot mai indepartate. Discutam ieri cu o prietena si am ramas mirata cand am realizat ca ea nu si-a pus niciodata vreo intrebare in legatura cu existenta ei. Ea este fata de preot si de cand a fost mica i s-a spus (cum mi s-a spus si mie de altfel) ca intreaga lume a fost creata de Dumnezeu, iar ea de atunci crede asta, fara a-si pune vre-o intrebare, fara a incerca sa afle ceva mai mult de atat, fara ca macar sa incerce sa-l descopere pe Dumnezeu. El doar exista, nu mai trebuie descoperit. Eu, de cand am inteles care e treaba, si de cand am devenit cat de cat constienta de mine, am inceput sa-mi pun intrebari in legatura cu aceasta existenta, am incercat sa caut raspunsuri, sa-L gasesc pe Dumnezeu. Pentru mine, existenta Sa este acum un lucru cert, si nu pentru ca asa mi s-a spus, ci pentru ca asta este ceea ce simt, pentru ca am inteles pur si simplu ca acesta este adevarul. Da, era o vreme cand si eu credeam, pentru ca asa mi-a zis taticul, acum insa cred pentru ca acesta este adevarul. Pe atunci tot ce spunea tatal meu era adevarat, pentru ca eram mica si nu puteam judeca decat prin ei, acum am crescut si am inceput sa privesc lucrurile cu propri mei ochi, si acum stiu care este adevarul. Si e ciudat cat de usor vin toate odata ce ai inteles acestea...

Poate ca multi sunteti atei si considerati ca ceea ce am spus eu nu arata ca am cautat raspunsuri, ci ca pur si simplu am acceptat ceva ce mi s-a spus. Va spun insa ca nu este asa, ca de fapt voi sunteti cei care nu va puneti intrebari, cei care ati renuntat sa credeti pentru ca nu l-ati gasit pe Dumnezeu in imediata voastra apropiere, ca vi s-a parut ca lumea asta e prea plina de adevarurile enuntate de stinta pentru a mai incerca sa vedeti daca nu cumva lumea aceasta e mai mare de atat. Nu va condamn, e de fapt un lucru normal, si e usor sa cazi in aceasta trapa a stintei si sa crezi ca ea da granitele lumi. A fost o vreme cand si eu imi puneam intrebari in legatura cu acest aspect, asta pana sa inteleg ca stinta se armonizeaza perfect cu existenta Creatorului, ca povestea biblica despre creatie nu infirma si nici nu afirma povestea stintifica a acesteia, ca ea este doar o metafora ce poate fi inteleasa in modul stintific foarte usor. Pot sa si explic, dar mi-ar lua prea mult timp.

Mai pot spune in acelasi timp ca adevarurile stintifice reprezita adevaruri doar pana in momenturl in care sunt infirmate, pana in momentul cand o noua descoperire vine sa arate ca lucrurile stau altfel decat s-a spus, pe cand Dumnezeu este un adevar vesnic pe care nicio descoperire stintifica nu va putea sa-L infirme sau sa-L susina. Singurul mod de-a-L descoperi pe Dumnezeu este privind in propriul tau suflet, privind adanc spre inima ta si doar acolo vei putea sti ce este adevarat si ce nu. Doar acolo vei putea intelege adevarata natura a Lui, doar acolo vei putea invata sa-L iubesti sa sa-L apreciezi dupa intreaga sa valoare.

Cum am mai spus, nu condamn pe niciun om care gandeste diferit, pe nimeni care are o alta parere decat mine, si nici nu spun ca e mai bine sa procedezi asa sau altfel. Doar afirm ca asta sunt eu.

Un comentariu:

valy spunea...

O seara frumoasa iti doresc!