Slab vs. Puternic

Stau aşezată pe canapea şi încerc să privesc în orice altă direcţie, numai nu în ochii lui. Ştiu că se uită la mine. Ştiu că mă fixează cu privirea, fără ca măcar să clipească, aşteptând ca eu sa fac tot ceea ce îmi zice el. Şi ştiu că nu am cum să mă opun. Ştiu că am făcut acea greşeală, acea imensă greşeală care ne-a adus în această situaţie în care nu sunt capabilă de nimic altceva, decât să mă supun dorinţelor lui, de a face fiecare lucru pe care el mi-l porunceşte cu gura aceea murdară pe care odată o iubeam şi o consideram perfectă. Oh, cât de mult am început să urăsc zâmbetul acela pe care odată îl credeam cald şi plin de iubire şi în care, am ajuns în timp să înţeleg, nu se ascunde decât iubirea de sine, mândria, aroganţa... Iar ochii aceea, ochi pe care îi credeam iubitori, realizez acum că sunt goi, lipsiţi de orice sentiment, reci şi înfricoşători. De ei îmi este ce mai frică. De ei vreau să scap, să mă ascund, ei vreau să dispară. Doar ochii aceştia, ochi de mort, fără viaţa, mă ţin prizonieră aici, incapabilă să mă opun orcărui dorinţe pe care el mi-o dictează. Şi dacă mi-ar zice să sar în foc aş sări, căci nu mă pot opune, orice aş face, nu pot să fac altfel decât cuvintele lui dictează, nu pot merge altundeva, decât acolo unde îmi spune el.

Mă vede că plâng. Vede cum lacrimi uriaşe se scurg din ochi mei albaştri, clari ca apa unui lac. Şi deşi nu-l privesc, ştiu ce fac acum. Ştiu cum privirea lui coboară de la faţa mea albă, încadrată de bucle negre, coboară spre gât, apoi în jos, spre sâni mei, precum două mere albe, ce par umflaţi în stâmtoarea pe care rochia mea decoltată îi exercită asupra lor. Ştiu că îi priveşte o clipă, înainte să coboare cu privirea spre talia mea, iar apoi să şi-o ridice din nou, privind, parcă cu plăcere, lacrimile ce cad din ochii mei.

"Linişteşte-te, păpuşica mea!" îi aud vocea, făcându-mă să simt cum o coloană de gheaţă îmi coboară în jos, pe şira spinării. "Linişteşte-te! Şti că totul va fi bine. Mereu lucrurile sunt bune atunci când mă asculţi. Mereu te iubesc atunci când mă asculti!"

Câtă falsitate! Aş vrea să strig, să-l lovesc, să-l fac să dispară. El îndrăzneşte să-mi vorbească mie de iubire? Să spună că mă iubeşte? Pe cine a iubit el vreodată? Singura persoană pentru care are astfel de sentimente este el însuşi. Toţi ceilalţi suntem nişte marionete... nişte păpuşi. Aş vrea să-i spun în faţă toate lucrurile astea, dar ce folos? Oricum le ştie. Mă mulţumesc să dau din cap şi să caut îm mintea mea lucruri care să mă consoleze. Dau să mă ridic de pe canapea, şi chiar în momentul acela realizez. 

Nu eu sunt cea slabă, el este. El este persoana în inima căruia nu există loc pentru nimeni, în timp ce în inima mea se găseşte multă iubire. Şi ştiu că atâta vreme cât aceasta există... nimic nu mă poate înfrânge. Degeaba crede el că poate controla mintea mea. Şi poate, până acum, a şi reuşit, pentru că am fost prea proastă, prea naivă. M-am considerat eu însumi o persoană mult mai slabă ca să-i pot rezista. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Nu contează pe câte cadavre a trebuit să calce ca să ajungă acolo unde este. Acum a sosit momentul în care am realizat cine sunt, şi am realizat că nimic nu mă poate supune. Mă şterg la ochi şi mă ridic. Astăzi am să-i fac jocul, pentru ca mâine să pot să-l înving cu proprile lui arme.

"Mulţumesc!" îi spun când trec pe lângă el. "Pentru?" Pentru că m-ai făcut să realizez că sunt puternică, aş vrea să-i răspund. "Pentru că eşti lângă mine!" este ceea ce îmi iese pe gură. Curând, foarte curând vei afla că nu mai ai niciun efect asupra mea. Şi atunci vei pierde tot. Doar că... am răbdare să aştept momentul potrivit. Am răbdare...

Muntenegru

Iată locul în care mi-aş dori să mă aflu acum. În Muntenegru, în Golful Kotor, de preferinţă în Lepetane. Să fie dimineaţă. Abea m-am trezit şi ies pe terasă. Este aceeaşi terasă şi acelaşi apartament unde am stat prima oară când am fost în Muntenegru. Însă acum nu sunt cu părinţii mei. Prietenul meu împarte camera cu mine, iar celelate camere sunt ocupate de alţi prieteni şi colegi. Eu ies pe terasă în timp ce toţi ceilalţi dorm. E devreme, însă soarele deja luminează acei munţi minunaţi, scăldaţi de apele mării, foarte liniştită în acest golf. Stau pur şi simplu şi privesc în zare, în timp ce prin minte încă mi se plimbă imagini de seara trecută: cum am petrecut cu toţii împreună, am privit apusul, am petrecut din nou, apoi imagini din momentul în care am rămas singură cu prietenul meu... atingeri încă proaspete pe trupul meu... În ritmul valurilor care se mişcă încet nu pot să mă gândesc decât la un singur lucru: "Am totul!"

Fata inghetata

Dorm... Visez... Visez cum cuie adanci imi strapung pielea, cum durerea creste, se lupta sa ma cuprinda, sa ma darame, sa ma termine, sa ma faca sa nu mai exist. Tip... Vreau sa tip, dar nu pot. Buzele mele parca sunt lipite si refuza sa se deschida. Incer iar, si apoi iar si iar, dar tot fara succes. As vrea sa ma zbat, sa fug, dar ceva ma tine in loc si nu pot sa ma misc. Si atunci ma trezesc...

Desi durerea parca inca persista, ma gandesc ca a fost doar un vis si deschid ochii... iar atunci constat ca nu ma aflu in camera mea. Ma aflu intr-o incapere cu podeaua ca de gheata, iar durerea ce o simteam in timpul somnului nu reprezenta nimic altceva devat trupul meu gol ce e incet cuprins de frig. Incep sa ma tep, iar acum, treaza, nimic nu se mai interpune in calea frici si durerii ce ma apasa.

Unde sunt? Cum am ajuns aici? De ce? De ce? Cineva sa ma ajute! Ajutor! As vrea sa strig, dar corpul meu parca refuza sa asculte comenzile propriului meu creier. Ce mi se-ntampla? Privesc speriata in jur in timp ce lacrimi mari incep sa curga din ochii mei. Mi-e frica, mi-e frig, ma doare! Tremur... Cine m-a adus aici, de ce sunt aici? Cineva sa vina! Cineva!

In valuri

Stau ingenunchiata pe nisipul ud, unde valuri violente incearca sa ma doboare tot mai jos, tot mai jos. Rochia mea alba ce se lipeste rece de mine a devenit transparenta. Nisipul care nu este de loc fin lasa rani din care se scurge sange pe genunchi mei si gambele mele. Din parul meu lung curg picaturi de apa, iar din ochii mei curg lacrimi de sange ce mi se scurg incet, intai pe gat, apoi pe piept, oprindu-mi-se in poala si lasand urme rosii pe rochia mea alba. Nori intunecati acopera soarele si ploua. Fulgere arginti despica cerul in doua, scurgandu-se in marea a caror valuri nervoase incearca iar si iar sa ma darame. Dar eu nu vreau sa cedez! Imi infig tot mai tare picioarele in nisipul care cresteaza rani tot mai adanci pe ele. Dar stiu ca e in zadar. Valurile sunt mai multe si mai puternice decat mine. Degeaba ma agat cu disperare de stanci in incercarea de a-mi castiga dreptul la viata. Valurile ce lovesc stanca cu tarie ma doboara, iar aceasta imi lasa rani ce sangereaza in palme. Nimic nu vrea sa ma salveze, nimic nu ma vrea vie. Lipsita de salvare si plina de sange, las valurile sa ma poarte spre locul in care fulgerele se contopesc cu apa. Cad spre adancuri, iar apa rece imi alina durerea, imi spala sangele. Cad spre adancuri, unde voi fi din nou vie.

sentimente

Stau linistita langa un trup cald. Langa un trup de baiat cu ochii albastiri. E bine. Langa el ma simt protejata de frigul de afara, langa el simt ca totul e perfect, simt ca plutesc, ca zbor, ca visez. Cand sta langa mine simt ca timpul se opreste in loc, ca totul, totul, defileaza in jurul meu fara a ma mai simti afectata de nimic. E o senzatie greu de descris. E ceva ce nu se poate spune in cuvinte, e ceva ce nu se poate decat simti, ce nu poate fi inteles decat atunci cand e trait. E magie pura, poate cea mai pura magie din cate exista. El el, baiatul meu cu ochii albastri. Este mai mult decat as putea vreodata spune in cuvinte. Uneori ajung chiar eu sa nu mai stiu ce simt. Spun ca nu iubesc si totusi orice secunda in care nu-l stiu aproape ma ucide. Spun ca nu-l doresc si totusi, buzele mele simt lipsa saruturilor lui, iar corpul meu duce lipsa senzatiei pe care mi-o ofera apropierea lui ori de cate ori aceasta nu este posibila. As spune ca plutesc undeva intre dorinta si nepasare, insa intr-un spatiu in care aceasta din urma devine tot mai estompata in timp ce prima prinde putere. In visul meu mereu vad doua maini impreunate, a mea si a lui, mereu simt atingeri fine, mereu simt caldura si totusi, e ceva ce-mi transforma sentimentele in lucruri de nenteles. Uneori le privesc ca pe niste comori atat de cautate, iar alteori ma intreb ce ar trebui sa fac ca toate senzatile din mintea mea, din corpul meu sa dispara. Vreau si nu vreau, caut si resping. Incerc sa ma inteleg dar esuez. Mintea mea e plina de intrebari a caror raspunsuri nu le am. Sufletul meu e strabatut de incertitudinile proprilor sentimente si totusi, corpul meu doreste corpul lui. Iar atunci cand corpul meu sta langa corpul lui, abia atunci mi-e bine si abea atunci sufletul meu se linisteste. Abea atunci ar trebui sa fie si doar atunci nu-mi mai pasa de nimic. In astfel de momente mi-e doar bine si nimic nu poate schimba ceea ce simt.

dragoste si leganare

ATENTIE! Cititi aici mai intai!

Stam intinsi, unul langa altul, pe leaganul ce se misca usor. In jurul nostru este multa lume, insa noi nu vedem decat cerul pe care sclipesc mii de stele. Toate vocile, toate rasetele se aud estompate, parca de departe, in schimb respiratia lui o aud perfect. Ii pot simti in ea si mirosul vinului pe care tocmai la baut si ma intreb daca si el simte acelasi lucru in respiratia mea. Apoi ma intreb daca acesta este mobilul care mi-a amplificat mie toate sentimentele sau este doar prezeta lui, trupul lui aproape fierbinte care ma incalzeste in aceasta noapte rece. Pentru ca nu gasesc raspunsul la aceasta intrebare ma apuc din nou sa contemplu cerul in timp ce-i ascult respiratia si-mi umplu narile cu mirosul lui, care acum nu este decat o combinatie de parfum, tutun si alcool. Pur si simplu inhalez aerul din jurul meu si ma gandesc ca n-as fi crezut vreodata ca am sa gasesc un astfel de miros atractiv si totusi, acum, cand el sta langa mine, ma bucur simtindu-i aroma.

De cat timp stam asa? Minute sau ore? Pentru mine timpul parca s-a oprit si nu stiu decat ca atat timp cat il am apropape totul este bine. Totul este foarte bine. Nu ne-am adresat niciun cuvant pana acum. Niciunul n-a facut vreo miscare, de la niciunul nu s-a auzit si nu s-a simtit nimic mai mult de aerul pe care il inspira si expira. Si totusi, in timp ce privesc stelele ii vad ochii lui albastri mai bine ca atunci cand i i-as fi privit direct.

Eu si el - cat de straine imi erau aceste cuvinte acum o saptamana! Cat de ciudat te-as fi privit daca mi-ai fi spus ca va sosi clipa in care simpla lui prezenta va putea sa ma infioare, clipa in care caldura trupului lui o voi simti de cinci ori mai puternic decat pe cea a oricarui altui corp. Nu as fi crezut niciodata nici macar faptul ca apropierea a doua trupuri poate sa spuna mai mult decat o mie de cuvinte, si uite ca totusi o face.

Dar iata ca el face prima miscare. O miscare banala, isi trece mana pe sub capul meu. O mana de a carui lungime ma mir, caci se opreste in acelasi loc unde s-au oprit si degetele mele. O mana care o cuprinde incet pe a mea si o mana a carui raceala imi creaza niste sentimente de nedescris, mai ales pentru ca ii simt trupul fierbinte langa mine, iar acesta mana cotrasteaza atat de tare cu acesta. Nici nu pot spune ce ganduri imi trec prin cap in acele momente, ce-mi doresc si ce as fi gata sa fac doar pentru ca-i simt aceasta mana in mana mea. Contrastul dintre cald si rece si respiratia pe care i-o aud regulat ma poarta cu gandurile foarte departe, spre un loc unde nu sunt oameni in jurul meu, unde suntem doar noi, eu si el.

El insa nu stiu ce gadeste. Continua sa se joace usor cu mana mea. Imi misca degetele. Le inchide si le deschide. Eu imi las mana moale, mi-o abandonez total lui, la fel cum s-a intamplat si cu restul corpului de altfel, insa momentan interesul lui nu pare sa mearga mai departe de aceasta mana cu care se joaca precum un copil mic. Apoi ii simt cealalta mana curgand usor pe burta mea. E la fel de rece ca prima si la fel de placuta. E momentul in care imi mut si eu celalta mana, plimband-o usor peste a lui. El mi-o prinde si o tine, o tine in palma lui si din nou nu mai facem nicio miscare. Privim cerul iar eu ma intreb ce se va inampla mai departe, ma intreb daca vom mai ajunge mai departe. Este primul moment din intraga seara cand indraznesc sa-l privesc. Intorc usor capul si ma uit la ochii lui. El mi-a prins miscare si-si intoarce si el capul spre mine si ma priveste. Acum suntem foarte aproape, la o distanta milimetrica. Fiecare inspira aerul pe care celalat il expira. Urmatorul lucru pe care il stiu este ca buzele lui le cuprind pe ale mele, ca mainile lui ma cuprind tot mai puternic. Sunt toata a lui, sunt ceea ce vrea el. Corpul meu si apoi si mintea mea se abandoneaza usor pasiunii ce ne cuprinde pe amandoi in timp ce leaganul continua sa se miste usor, parca in bataia vantului...

Atentie!

Astazi m-am hotarat ca-mi voi publica fictiunea. Scriu aceasta postare ca un anunt pentru a cunoaste faptul ca o voi face si ca un avertisment asupra faptului ca s-ar putea sa nu va placa, sa o considerati prea dura, prea perversa. Nu stiu daca am sau n-am talent, eu am constatat ca scrisul imi face bine, imi limezeste gandurile, mai mult va las pe voi sa judecati.