sâmbătă, 27 august 2011

Slab vs. Puternic

Stau aşezată pe canapea şi încerc să privesc în orice altă direcţie, numai nu în ochii lui. Ştiu că se uită la mine. Ştiu că mă fixează cu privirea, fără ca măcar să clipească, aşteptând ca eu sa fac tot ceea ce îmi zice el. Şi ştiu că nu am cum să mă opun. Ştiu că am făcut acea greşeală, acea imensă greşeală care ne-a adus în această situaţie în care nu sunt capabilă de nimic altceva, decât să mă supun dorinţelor lui, de a face fiecare lucru pe care el mi-l porunceşte cu gura aceea murdară pe care odată o iubeam şi o consideram perfectă. Oh, cât de mult am început să urăsc zâmbetul acela pe care odată îl credeam cald şi plin de iubire şi în care, am ajuns în timp să înţeleg, nu se ascunde decât iubirea de sine, mândria, aroganţa... Iar ochii aceea, ochi pe care îi credeam iubitori, realizez acum că sunt goi, lipsiţi de orice sentiment, reci şi înfricoşători. De ei îmi este ce mai frică. De ei vreau să scap, să mă ascund, ei vreau să dispară. Doar ochii aceştia, ochi de mort, fără viaţa, mă ţin prizonieră aici, incapabilă să mă opun orcărui dorinţe pe care el mi-o dictează. Şi dacă mi-ar zice să sar în foc aş sări, căci nu mă pot opune, orice aş face, nu pot să fac altfel decât cuvintele lui dictează, nu pot merge altundeva, decât acolo unde îmi spune el.

Mă vede că plâng. Vede cum lacrimi uriaşe se scurg din ochi mei albaştri, clari ca apa unui lac. Şi deşi nu-l privesc, ştiu ce fac acum. Ştiu cum privirea lui coboară de la faţa mea albă, încadrată de bucle negre, coboară spre gât, apoi în jos, spre sâni mei, precum două mere albe, ce par umflaţi în stâmtoarea pe care rochia mea decoltată îi exercită asupra lor. Ştiu că îi priveşte o clipă, înainte să coboare cu privirea spre talia mea, iar apoi să şi-o ridice din nou, privind, parcă cu plăcere, lacrimile ce cad din ochii mei.

"Linişteşte-te, păpuşica mea!" îi aud vocea, făcându-mă să simt cum o coloană de gheaţă îmi coboară în jos, pe şira spinării. "Linişteşte-te! Şti că totul va fi bine. Mereu lucrurile sunt bune atunci când mă asculţi. Mereu te iubesc atunci când mă asculti!"

Câtă falsitate! Aş vrea să strig, să-l lovesc, să-l fac să dispară. El îndrăzneşte să-mi vorbească mie de iubire? Să spună că mă iubeşte? Pe cine a iubit el vreodată? Singura persoană pentru care are astfel de sentimente este el însuşi. Toţi ceilalţi suntem nişte marionete... nişte păpuşi. Aş vrea să-i spun în faţă toate lucrurile astea, dar ce folos? Oricum le ştie. Mă mulţumesc să dau din cap şi să caut îm mintea mea lucruri care să mă consoleze. Dau să mă ridic de pe canapea, şi chiar în momentul acela realizez. 

Nu eu sunt cea slabă, el este. El este persoana în inima căruia nu există loc pentru nimeni, în timp ce în inima mea se găseşte multă iubire. Şi ştiu că atâta vreme cât aceasta există... nimic nu mă poate înfrânge. Degeaba crede el că poate controla mintea mea. Şi poate, până acum, a şi reuşit, pentru că am fost prea proastă, prea naivă. M-am considerat eu însumi o persoană mult mai slabă ca să-i pot rezista. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Nu contează pe câte cadavre a trebuit să calce ca să ajungă acolo unde este. Acum a sosit momentul în care am realizat cine sunt, şi am realizat că nimic nu mă poate supune. Mă şterg la ochi şi mă ridic. Astăzi am să-i fac jocul, pentru ca mâine să pot să-l înving cu proprile lui arme.

"Mulţumesc!" îi spun când trec pe lângă el. "Pentru?" Pentru că m-ai făcut să realizez că sunt puternică, aş vrea să-i răspund. "Pentru că eşti lângă mine!" este ceea ce îmi iese pe gură. Curând, foarte curând vei afla că nu mai ai niciun efect asupra mea. Şi atunci vei pierde tot. Doar că... am răbdare să aştept momentul potrivit. Am răbdare...

Un comentariu:

Unknown spunea...

Superb articol!!!!!