sentimente

Stau linistita langa un trup cald. Langa un trup de baiat cu ochii albastiri. E bine. Langa el ma simt protejata de frigul de afara, langa el simt ca totul e perfect, simt ca plutesc, ca zbor, ca visez. Cand sta langa mine simt ca timpul se opreste in loc, ca totul, totul, defileaza in jurul meu fara a ma mai simti afectata de nimic. E o senzatie greu de descris. E ceva ce nu se poate spune in cuvinte, e ceva ce nu se poate decat simti, ce nu poate fi inteles decat atunci cand e trait. E magie pura, poate cea mai pura magie din cate exista. El el, baiatul meu cu ochii albastri. Este mai mult decat as putea vreodata spune in cuvinte. Uneori ajung chiar eu sa nu mai stiu ce simt. Spun ca nu iubesc si totusi orice secunda in care nu-l stiu aproape ma ucide. Spun ca nu-l doresc si totusi, buzele mele simt lipsa saruturilor lui, iar corpul meu duce lipsa senzatiei pe care mi-o ofera apropierea lui ori de cate ori aceasta nu este posibila. As spune ca plutesc undeva intre dorinta si nepasare, insa intr-un spatiu in care aceasta din urma devine tot mai estompata in timp ce prima prinde putere. In visul meu mereu vad doua maini impreunate, a mea si a lui, mereu simt atingeri fine, mereu simt caldura si totusi, e ceva ce-mi transforma sentimentele in lucruri de nenteles. Uneori le privesc ca pe niste comori atat de cautate, iar alteori ma intreb ce ar trebui sa fac ca toate senzatile din mintea mea, din corpul meu sa dispara. Vreau si nu vreau, caut si resping. Incerc sa ma inteleg dar esuez. Mintea mea e plina de intrebari a caror raspunsuri nu le am. Sufletul meu e strabatut de incertitudinile proprilor sentimente si totusi, corpul meu doreste corpul lui. Iar atunci cand corpul meu sta langa corpul lui, abia atunci mi-e bine si abea atunci sufletul meu se linisteste. Abea atunci ar trebui sa fie si doar atunci nu-mi mai pasa de nimic. In astfel de momente mi-e doar bine si nimic nu poate schimba ceea ce simt.