Ziua XI: Biserujka şi Vrbnik

În cea de-a patra zi petrecută la Baska şi a 11-a a excursiei noastre, am mers sa vizităm o peşteră, al cărui nume este Biserujka (ceea ce, în traducere, înseamnă perluţă) şi apoi oraşul Vrbnik, despre care ştiam că trebuie să aibe o plajă foarte frumoasă, unde te poţi arunca în apă direct de pe stânci, aşa cum ne place nouă.

Dar să încep cu începutul, şi să vă povestesc despre peştera pe care am vizitat-o. Nu ştiam foarte bine drumul până la ea. Sau poate ar fi mai corect să spun că nu-l ştiam de loc. Văzusem un indicator în timp ce am venit spre Baska, in prima zi, aşa că nu ne-am mai uitat pe hartă să vedem ce şi cum. Până la urmă s-a dovedit că nici nu aveam nevoie, parţial datorită faptului că erau puse semne la fiecare intersecţie (e adevărat, cam micuţe, dar erau) şi parţial datorită minunatului simţ de orientare al tatălui meu, care nimereşte mereu şoseaua corectă.

Drumul ducea când prin inima insulei, când pe malul mârii. Oricum, peisajul a fost destul de pitoresc şi mi s-au părut deosebit de frumoase acele sate în stil tradiţional care mai existau încâ în zonele mai puţin vizitate. Deşi trebuie să recunosc că aspectul de sate părăsite era destul de mare (cu toate că am văzut pe alocuri locuitori, însă casele aveau un astfel de aspect de nu-ţi venea să crezi că sunt din vremurile noastre), însă poate că tocmai acest lucru le mărea farmecul.

sat din insula Krk

Într-un final am ajuns şi la peşteră, care se numea Biserujka (sau Perluţa) datorită unei legende conform căreia un hoţ a ascuns odată aici o comoară alcătuită din perle. Comoara nu a fost găsită niciodata, însă peştera este atât de bogată în formaţiuni, încât poate fi numita ea însâşi o comoară. Nu ştiu câţi cunoaşteţi ceea ce sunt stalctitele şi stalagmitele, dacă nu ştiţi puteţi face click aici pentru a vedea nişte informaţii succinte.

Dar nu trebuie neaparat sa stiti despre formatiunile existente intr-o pestera. Daca in copilarie ati citit Ciresarii veti intelege despre ce vorbesc atunci cand spun ca m-am simtit asemenea Mariei in acea pestera. Totul arata precum o frumoasa sala de dans a unui palat magic, o sala bogat ornamentata, cu candelabre sofisticate si printese in rochii cat mai elegante si mai sofisticate. A fost ca si cum m-as fi transpus intr-unul din basmele copilariei mele.

tavanul pesterii

galerie

detaliu

fundul pesterii

Când am plecat de acolo am hotărât că ne vom opri la o plajă care li s-a părut atractivă prietenilor noştri, înainte de a de îndrepta spre Vrbnik. Ce pot spune despre această plajă? Cu siguranţă nu e stilul meu. O plajă cu iarbă şi mult timp după ce am intrat în apă şi am început să înaintez, apa îmi ajungea tot până la genunchi. Deşi trebuie să recunosc că pentru fetiţa de trei ani a celor ce ne însoţeau, această plajă a fost foarte potrivită.

La Vrbnik ne-am dus numai noi, prietenii noştri fiind obosiţi şi dorind să se întoarcă acasă. Însă acolo a fost foarte fain. Iniţial ne gândeam să vizităm şi oraşul, însă adevărul este că era cam târziu, aşa că ne-am dus ţintă spre plajă. Nu ştiam bine unde este, dar ştiam că trebuie să mergem în jos. Astfel am ajuns în port. Din port am început să mergem pe lângă apă, până am ajuns la un mic tuneluţ în stâncă, pe sub care am trecut şi am ajuns la o plajă cu pietre. Cu umpic de curaj am intrat şi în apă (era umpic rece, iar acolo era umbră) şi am început să înotăm. Maica-mea avea salteaua, de care ne mai prindeam şi noi uneori. Ne-am dus până la o stâncă pe care era prină o scară, astfel încât să te poţi urca pe ea şi să sari în apă. Ceea ce noi am şi făcut, de altfel.

portul din Vrbnik

tunelul

plaja

stanca

Când am ieşit din apă, ne-am dus să facem plajă pe digul portului căci, după cum am spus, acolo era umbră, iar noi vroiam să ne uscăm cât mai repede, căci ni se termina timpul pentru care am plătit parcarea. Ne-am uscat doar parţial până în momentul în care a trebuit să ne întoarcem, dar a fost ok.

aici am stat sa ne uscam

Ne-am întors acasă unde i-am găsit pe prietenii noştri, iar seara am mâncat la restaurant, eu caracatiţă gătită în stil mediteranean, care a fost foarte bună, deşi trebuie să recunosc că şi mai bună ar fi fost cu mai puţin piper.

Una peste alta, cred că pot spune că a fost o zi foarte frumoasă.

toate fetele din excursie

Zilele VIII, IX si X: Baska

V-am povestit despre tot ce s-a intamplat la munte, despre excursile pe care le-am facut pe acolo si despre felul in care mi-am petrecut eu zilele. V-am spus deja ca tot ceea ce am scris fusese scris de dinainte intr-un caiet, de aceea au fost la timpul prezent. Acum urmeaza sa va povestesc despre zilele de la mare, din Croatia, iar aici nu mai am niciun document scris de unde sa-mi transcriu impresile, asa ca va trebui sa o fac din propria mea minte.

Am hotarat ca voi vorbi despre primele trei zile in aceeasi postare, caci in acestea nu am fost in nicio excursie si cred ca ar fi inutil sa repet de trei ori cum arata Baska (localitatea unde am fost cazati), sau cum am parcurs eu cei 20 de metri pe care ii aveam de parcurs pana la plaja, sau cum m-am bronzat, sau cum am mancat in fiecare zi inghetata.

Dar sa o iau de la inceput. Venirea spre mare. Cred ca va mai amintiti ca v-am spus ca atunci cand ne-am indreptat spre munte am prin o ploaie foarte puternica care a facut drumul extrem de plictisitor. EI bine, pe o vreme similara am mers si din Germania pana in Croatia. Noroc ca era mai putin de mers pe autostrada, astfel incat am avut si eu posibilitatea sa vad lucruri mai interesante. Cat despre mersul pe autostrada... poate ati vrea sa stiti ca am prins un stau de peste 20 de km si am pierdut astfel 3 ore. Sau ca pe alocuri ploua foarte violent si nu se putea merge decat cu 60-70 de km/h.

Dar asta nu mai conteaza. In cele din urma am ajuns cu bine in Croatia, am ajuns si pe insula Krk, in localitatea Baska si aici nu mai ploua. In schimb batea vantul. Un vant puternic, numit "bora". Nu stiu cati ati auzit de el si cati stiti despre ce este vorba, de aceea am sa va explic. Bora este un vant specific coastei dalmate ce coboara din munti si bate pe mare, putand ajunge pana la viteze de 100km/h in zece minute. Pentru mai multe detali despre acest vant, va recomand sa dati click aici.

efectele vantului aspupra mea

In zilele care au urmat, acest vant n-a mai fost la fel de puternic. Se facea inca simtit, dar nu remarcai mare diferenta intre el si o briza a marii obisnuita. A fost si o temperatura buna, iar apa, desi in racire, a ramas la o temeratura care sa ne permita sa intram si sa facem baie in ea fara sa amortim.

aspectul marii in cea de-a doua zi

Mai trebuie sa va vorbesc despre localitatea in care am stat noi. Nu pot sa zic ca ne-am plimbat foarte mult prin ea, doar pe strada de langa mare si pe cea de umpic mai sus (localitatea era in panta), insa asta era cam tot ceea ce merita vazut. Existau si mai sus case ale localnicilor si chiar si case de inchiriat, insa nu era nimic ce sa merite vazut. Vile normale, la fel cum poti vedea si la noi. Dar, darorita faptului ca nu m-am plimbat prea mult in sus, in mintea mea Baska este precum o localitate lunga si ingusta, aflata pe malul marii.

Noi am stat intr-un capat al ei, intr-un capat care coincidea si cu capatul insulei. Trebuie sa spun ca datorita acelui vand de care v-am vorbit, vegetatiea era foarte redusa in acest capat, astfel incat aveam senzatia ca ma aflu in desert. Si nu pot sa spun ca acest lucru facea peisajul sa arate urat, ci, din contra, ii dadea un farmec aparte, ii conferea unicitate.

peisaj desertic

pe malul marii

Acesta era cadrul natural al locatiei. Din punc de vedere arhitectural, capatul in care locuiam noi era mai urat si avea mai putin farmec (aveam chiar o vila foarte kitchoasa langa noi), insa pe masura ce te deplasai de-a lungul localitatii, faceai cunostinta cu niste cladiri foarte sic, cu terase foarte dragute si cu restaorante pescaresti extrem de atractive. In acel capat totul parea in stil italienesc. Casele imi aduceau aminte de acele case colorate din satele pescaresti de pe malul Marii Ligurice. De altfel, erau si destul de multi italieni in regiune.

casute cochete

terasa pe malul marii

Baska by night

Casa in care am stat noi a fost superba. Era bine, in primul rand, pentru ca eram singurii care stateau acolo, noi si prietenii nostri impreuna cu care ne-am planuit vacanta. Era o casa cu trei dormitoare, o sufragerie, o bucatarie si o superba terasa in spatele ei. Era loc pentru toate aici: loc la soare pentru plaja, un imens loc de luat masa, la umbra, si loc pentru gratar.

latura a casei noastre si locul de plaja

locul de luat masa

locul de gratar

sufrageria

bucataria

unul dintre dormitoare

Sonia

Mai multe nu stiu ce sa va spun acum. Sper ca ceea ce v-am scris si pozele care imi insotesc postarea sa va lamureasca asupra faptului ca a fost un loc frumos.

Ziua VII: Wimbachklam

Ultima zi la munte am rezervat-o tot unor chei, la fel ca prima. De aceea, efortul depus astăzi a fost relativ nul, cel puţin dacă este comparat cu traseele din zilele trecute. Cu toate acestea, de care s-au bucurat ochii mei a fost la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decât în acele zile.

Cheile sunt relativ scurte, cred că în douăzeci de minute am reuşit să le parcurgem în întregime, în ciuda numeroaselor opriri pe care le făceap pentru a face poze sau pentru a putea pur şi simplu admira împrejurimile.

Dar despre ceea ce era de admirat am să vă vorbesc umpic mai târziu, mai întâi trebuie să vă spun despre ceea ce era de învăţat. Mi-a plăcut foarte mult că la intrarea în chei era o plăcuţă pe care erau scrise toate tipurile de roci ce puteau fi întâlnite în chei şi apoi fiecare era descris, spunându-ţi-se câte ceva despre modul de formare şi conţinut (fragmente de animale, cristale de quartz, etc.). Apoi, înauntru, în chei, fiecare tip de rocă era anunţat, pentru a putea şti cu exactitate ce este. M-a făcut să-mi doresc să înceapă cât mai repede facultatea ca să pot să ştiu şi fără să mi se spună.

admirând stâncile

delimitare clară între 2 tipuri diferite de roci

plăcuţă cu numele rocii

Iar acum... să vă vorbesc despre splendoarea cheilor. Şi de această dată n-am să mă pot abţine şi am să părăsesc realitatea, vorbindu-vă de zâne şi alte creaturi fantastice. Căci toate acele firicele de apă ce se scurgeau de pe stâncile ce alcătuiau pereţii cheilor mă făceau să mă gândesc că exact aşa trebuie să fie în rai. Parcă vedeam nişte zâne micuţe, cu aripioare colorate zburând în jurul lor, sau îmi imaginam toate poveştile ce s-au pendulat prin mintea mea luân viaţă în jurul acelor firicele ce picurau sub forma unor mici căscăduţe. Oh, da, şi la finalizarea acestui gând a contribuit apa, care nu era transparentă ci alb albăsstuie şi lumina difuză ce se strecura printre stânci şi se reflecta în stropii de apă.

apă ce cade

privind frumuseţile din jur

vedere asupra cheilor

A fost ca un vis, chiar dacă unul scurt, însă totuşi un vis, iar faptul că am reuşit să-mi trăiesc acest vis, ar trebui să fie un lucru care să ma umple de mulţumire şi fericire.

îngheţata pe care am mâncat-o seara

prăjitura uriaşă a soră-mi

Ziua VI: Hintersee

Am ramas cu o zi in urma in ceea ce priveste consemnarea amintirilor de calatorie, caci ieri, cand am ajuns acasa, eram foarte obosita. Am insa azi timp la dispozitie sa vorbesc si despre aceasta zi.

Unde am fost? Ei bine, am hotarat sa urcam pana intr-un loc de unde sa putem vedea ultimul ghetar din Germania. Ceea ce am si facut. Ne-am dus pana la o cabanuta de unde se vede bine ghetarul.

Am pornit din parcarea de la Hintersee, acesta fiind, dupa cum probabil v-ati dat seama deja, un lac. Cararea era, de fapt, un drum forestier care urca cu o panta despre care nu poti spune neaparat ca era foarte abrupta, insa constanta. Pana la punctul intermediar (un loc in care se servea bautura si mancare) a fost un urcus lejer.

drumul

vedere asupra lacului

Greul a inceput din locul in care indicatorul ne zicea ca mai avem 40 de minute pana la destinatie, caci pe drum erau trete care ma obligau sa fac pasul mai mare decat l-as fi facut eu in mod normal si nu-mi permiteau sa mentin ritmul si efortul constant. Insa am trecut si de partea asta si am reusit sa ajung unde trebuia (era si normal, de altfel).

partea mai dificila a drumului

ghetarul

tot ghetarul

Cea mai interesanta parte a zilei a fost constituita de faptul ca am mai mers vreo cinci minute in sus, pana am ajuns la un zid (de stanca) ce avea o panta de aproximativ 60 - 70%. Pe acesta ne-am catarat umpic, sau, mai bine zis, ne-am deplasat un timp in latul sau, caci eu una n-am vrut sa ma urc prea sus neasigurata, asa ca m-am multumit sa ma misc de la stanga la dreapta pe el. Ne-am facut numeroase poze si pur si simplu ne-am simtit bine.

peretele pe care m-am catarat

la catarat

tot la catarat

si acum am terminat

Coborarea a fost destul de plictisitoare caci, cum v-am spus, era un drum forestier cu o panta relativ constanta. In plus, eu sunt o iubitoare a coboratului in care poti sa te folosesti de natura ca sa te franezi. Necesita mult mai putin efort si e si mai interactiv.

eu cu lacul

in jos

si acum... lacul de pe malul sau

Seara am mancat wurst gatit de propria mea mama in apartamentul inchiriat de noi si am stat foarte mult timp pe terasa casei noastre fara ca, de fapt, sa fac ceva. A fost o zi foarte frumoasa si m-am simtit foarte bine.

Ziua V: Saline

Încă de când am ajuns aici, în Schonau, am aflat că pentru ziua de miercuri era programată o furtună, aşa că am rezervat-o salinelor. Cu toate că această furtună a venit noaptea şi nu ziua, iar dimineaţa a fost din nou cald, nu ne.am abătut de la programul prestabilit.

Am plecat târziu de acasă şi după lungi discuţii, în care ne-am tot întrebat dacă ar fi mai bine să luăm maşina sau autobuzul. Am ales maşina într-un final, şi am pornit.

După ce am găsit parcarea în care trebuia să ne lăsăm maşina am pornit spre salină, unde am cumpărat bilete şi am aflat că trebuie să aşteptăm o oră şi jumătate până să putem intra. În acest timp ne-am plimbat umpic în stânga şi-n dreapta şi apoi ne-am întors şi ne-am pregătit.

vedere asupra munţilor

o parte din clădirile salinei

La intrare ne-a dat nişte haine speciale pe care urma să le purtăm înauntru şi, după ce am aşteptat umpic la coadă, am fost încărcaţi într-un trenuleţ care ne-a dus adânc în munte. Am intrat în salină.

noi în costumele speciale

Ce să vă povestesc eu din tot ce s-a întâmplat înauntru? Tot ar fi prea mult. Am să vă spun doar că distracţia şi ştiinţa se îmbinau într-un mod foarte plăcut. Ni s-a explicat despre formarea cristalelor de sare, despre modurile în care mina a fost şi/sau este expluatată sau alte asemenea lucruri, dar între timp îţi ofereau şi numeroase prilejuri de a te amuza. De două ori a trebuit să coboâm pe un tobogan, ceea ce a fost cu adevărat special. Am fost plimbaţi cu barca pe un lac sărat, am fost duşi cu liftul şi apoi a venit din nou trenuleţul să ne scoată afară. A fost un tur de o oră cu adevărat special şi nu regret de loc că m-am dus acolo. Probabil că m-aş mai fi dus o dată, dacă plata nu ar fi fost necesară.

Când am ieşit ne-am dus în Berchtesgarden, unde ne-am plimbat umpic şi apoi eu şi surioara mea am mâncat o prăjitură cu îngheţată extrem de bună şi ne-am întors acasă.

prin Berchtesgarden

prăjitura noastră

coborând...