Ziua VI: Hintersee

Am ramas cu o zi in urma in ceea ce priveste consemnarea amintirilor de calatorie, caci ieri, cand am ajuns acasa, eram foarte obosita. Am insa azi timp la dispozitie sa vorbesc si despre aceasta zi.

Unde am fost? Ei bine, am hotarat sa urcam pana intr-un loc de unde sa putem vedea ultimul ghetar din Germania. Ceea ce am si facut. Ne-am dus pana la o cabanuta de unde se vede bine ghetarul.

Am pornit din parcarea de la Hintersee, acesta fiind, dupa cum probabil v-ati dat seama deja, un lac. Cararea era, de fapt, un drum forestier care urca cu o panta despre care nu poti spune neaparat ca era foarte abrupta, insa constanta. Pana la punctul intermediar (un loc in care se servea bautura si mancare) a fost un urcus lejer.

drumul

vedere asupra lacului

Greul a inceput din locul in care indicatorul ne zicea ca mai avem 40 de minute pana la destinatie, caci pe drum erau trete care ma obligau sa fac pasul mai mare decat l-as fi facut eu in mod normal si nu-mi permiteau sa mentin ritmul si efortul constant. Insa am trecut si de partea asta si am reusit sa ajung unde trebuia (era si normal, de altfel).

partea mai dificila a drumului

ghetarul

tot ghetarul

Cea mai interesanta parte a zilei a fost constituita de faptul ca am mai mers vreo cinci minute in sus, pana am ajuns la un zid (de stanca) ce avea o panta de aproximativ 60 - 70%. Pe acesta ne-am catarat umpic, sau, mai bine zis, ne-am deplasat un timp in latul sau, caci eu una n-am vrut sa ma urc prea sus neasigurata, asa ca m-am multumit sa ma misc de la stanga la dreapta pe el. Ne-am facut numeroase poze si pur si simplu ne-am simtit bine.

peretele pe care m-am catarat

la catarat

tot la catarat

si acum am terminat

Coborarea a fost destul de plictisitoare caci, cum v-am spus, era un drum forestier cu o panta relativ constanta. In plus, eu sunt o iubitoare a coboratului in care poti sa te folosesti de natura ca sa te franezi. Necesita mult mai putin efort si e si mai interactiv.

eu cu lacul

in jos

si acum... lacul de pe malul sau

Seara am mancat wurst gatit de propria mea mama in apartamentul inchiriat de noi si am stat foarte mult timp pe terasa casei noastre fara ca, de fapt, sa fac ceva. A fost o zi foarte frumoasa si m-am simtit foarte bine.

Ziua V: Saline

Încă de când am ajuns aici, în Schonau, am aflat că pentru ziua de miercuri era programată o furtună, aşa că am rezervat-o salinelor. Cu toate că această furtună a venit noaptea şi nu ziua, iar dimineaţa a fost din nou cald, nu ne.am abătut de la programul prestabilit.

Am plecat târziu de acasă şi după lungi discuţii, în care ne-am tot întrebat dacă ar fi mai bine să luăm maşina sau autobuzul. Am ales maşina într-un final, şi am pornit.

După ce am găsit parcarea în care trebuia să ne lăsăm maşina am pornit spre salină, unde am cumpărat bilete şi am aflat că trebuie să aşteptăm o oră şi jumătate până să putem intra. În acest timp ne-am plimbat umpic în stânga şi-n dreapta şi apoi ne-am întors şi ne-am pregătit.

vedere asupra munţilor

o parte din clădirile salinei

La intrare ne-a dat nişte haine speciale pe care urma să le purtăm înauntru şi, după ce am aşteptat umpic la coadă, am fost încărcaţi într-un trenuleţ care ne-a dus adânc în munte. Am intrat în salină.

noi în costumele speciale

Ce să vă povestesc eu din tot ce s-a întâmplat înauntru? Tot ar fi prea mult. Am să vă spun doar că distracţia şi ştiinţa se îmbinau într-un mod foarte plăcut. Ni s-a explicat despre formarea cristalelor de sare, despre modurile în care mina a fost şi/sau este expluatată sau alte asemenea lucruri, dar între timp îţi ofereau şi numeroase prilejuri de a te amuza. De două ori a trebuit să coboâm pe un tobogan, ceea ce a fost cu adevărat special. Am fost plimbaţi cu barca pe un lac sărat, am fost duşi cu liftul şi apoi a venit din nou trenuleţul să ne scoată afară. A fost un tur de o oră cu adevărat special şi nu regret de loc că m-am dus acolo. Probabil că m-aş mai fi dus o dată, dacă plata nu ar fi fost necesară.

Când am ieşit ne-am dus în Berchtesgarden, unde ne-am plimbat umpic şi apoi eu şi surioara mea am mâncat o prăjitură cu îngheţată extrem de bună şi ne-am întors acasă.

prin Berchtesgarden

prăjitura noastră

coborând...

Ziua IV: Gotzenalm

Astăzi am făcut tura cea mai serioasă. Am atacat un urcuş despre care se spunea că ne va lua patru ore şi jumătate, însă noi am reuşit să-l terminăm cu o oră mai repede. Dar mă voi întoarce mai târziu la asta, mai întâi să vă povestesc cum am ajuns acolo, căci merită.

Ne-am trezit de dimineaţă şi ne-am dus pe jos până la Konigsee. Asta înseamnă vreo 2 km. De acolo urma să luăm vaporaşul, cu care am mers până la o staţie intermediară, unde nu se oprea decât la cerere. Noi am cerut, iar vaporul a oprit. De aici, de la această staţie, pleca traseul nostru.

vaporul pe lac

Vreo oră şi jumătate am urcat pe un drumeag cu o pantă relativ mică, ce şerpuia prin pădure. Am reuşit să păstrăm un ritm relativ ok şi să ajungem sus fără să obosim. Mai greu a devenit după ce am ieşit din pădure, căci gradul pantei a început să crească, la aceasta adăugându-se faptul că nu mai exista pădurea ce-ţi ţinea umbră mereu, iar locurile în care ne bătea soarele încap erau destul de numeroase. E adevărat că aveai şi unele avantaje, cum ar fi faptul că locurile din care vederea ţi se deschidea tot mai frumos au devenit şi ele mai numeroase. Totuşi, a fost mai obositor decât prima bucată, însă, cu toate acestea, am parcurs-o şi pe aceasta în doar două ore, adică cu o jumătate de oră mai repede decât timpul indicat.

lacul văzut de la o înălţime oarecare

la ieşirea din pădure

o bucată de drum

vedere spre vale

Am ajuns şi la Gotzemuhle, aceasta fiind o cabană unde am băut un suc ce ne-a deranjat burţile (mie şi surioarei mele) şi apoi am pornit în jos cu burţile dereglate. Am ajuns jos în două ore şi i-am dat semnal vaporului că trebuie să vină să ne ia. Eram obosiţi, ceea ce e logic, căci am urcat şi am coborât 1200 m diferenţă de nivel, iar asta nu e chiar puţin.

şi iată-ne ajungând la destinaţie...

stâncile din împrejurimi

la întoarcere...

din nou pe vapor

Am mai făcut o oprire cu vaporaşul într-un sătuc (sau ce-o fi fost) unde am băut o apă minerală şi apoi am stat la o coadă uriaşă pentru a putea lua vaporaşul de întoarcere.

în sătucul în care ne-am oprit

Când am ajuns a trebuit să mai mergem cei doi km pe care îi mai aveam de parcurs până acasă, pe care vă imaginaţi că i-am făcut abea mişcându-ne, căci picioarele ne dureau îngrozitor. Cu toate acestea, a fost o zi frumoasă şi mă bucur că am trăit-o.

Ziua III: Eagle's Nest

Eagle's Nest este numită casa de vacanţă a lui Hitler (sau casa sa de la munte, căci nu cred să fi avut cu adevărat vacanţă. Se poate spune că accesul până la ea este destul de complicat, căci nu te poţi duce cu maşina proprietate personală acolo. Nu se poate ajunge decât cu un autobuy special ce pleacă din Obersalzberg. Sau pe jos, desigur, însă îţi ia cam mult timp, de aceea noi am ales a doua varianta.

imbarcarea in autobuze

drumul

Nu vroiam să vizităm casa lui Hitler, deşi este un obiectiv destul de interesant din punct de vedere istoric. Ceea ce am vrut noi să facem a fost să ieşim sus pe munte, şi apoi să ne plimbăm pe creastă, ceea ce, de altfel, am şi făcut pentru un timp.

Odată ajunşi sus am umplut o sticlă cu apă şi am plecat pe drumul pe care ne-am propus să mergem. La început binenţeles că a fost plin de turişti care se învârteau pe acolo (care erau şi cauza pentru care pietrele au devenit alunecoase, dar na...), însă pe măsură ce înaintam numărul lor scădea. Traseul era unul extrem de spectaculos, însă nu foarte dificil, căci încă nu ajunsesem în locul în care acesta începea cu adevărat. Erau construite scări şi puse lanţuri, chiar şi bănci pe alocuri, în zonele de unde se puteau vedea cel mai bine suberbii munţi şi stâncile lor ce îţi luau respiraţia.

stancile de la inceputul traseului

amenajari ale traseului

peretele abrupt al muntelui

Adevăratul început al traseului se afla acolo unde am zărit o plăcuţă pe care scria "Atenţie! Via ferrata" (desigur, nu în română) şi care te avertiza că nu poţi merge mai departe decât cu echipamentul adecvat şi pe propria răspundere. Am pornit mai departe pe un traseu extrem de expus, destul de greu şi foarte, foarte frumos. Iarăşi mi-e greu să descriu în cuvinte ceea ce am văzut şi cred că pozele vor fi mult mai lămuritoare decăt pot fi cuvintele mele, însă drumul pe care am mers a fost extrem de spectaculos. Te făcea să te simţi că într-adevăr eşti la munte. Simţeai mereu stânca sub picioare, iar acest sentiment este unul cu adevărat magnific.

undeva pe traseu

altundeva

Din păcate a trebuit să ne oprim, căci traseul devenea din ce în ce mai greu şi mai expus, ceea ce îl făcea imposibil de parcurs de către surioara mea, mai ales, nu neasigurată, iar noi nu aveam la noi ustensilele care să faca posibil acest lucru. Însă chiar şi aşa, rămâne minunat, extraordinar, foarte frumos.

aici am hotarat sa ne oprim...

... si sa ne intoarcem

asa ar fi continuat drumul

odihna de dinaintea intoarcerii

Ziua II: Almbachklamm

Trebuie neapărat să-mi încep povestirea prin a relata un episod distractiv ce s-a petrecut azi-noapte. M-am trezit eu la un moment dat şi mare mi-a fost mirarea când am constatat că lumina din cameră este aprinsă. Mai ales cum eram eu foarte adormită şi nu puteam gândi prea limpede, n-am reuşit să pricep cine a aprins-o. Soră-mea dormea, iar mie îmi era imposibil să ajung din pat la întrerupător. Mi-a trebuit ceva timp până să realizez că lângă patul surioarei mele se mai află un întrerupător şi că ea este cea care a apăsat pe el în timpul somnului.

În rest... cum aş putea descrie această zi? Minunată cred că ar fi un cuvânt potrivit. Ne-am dus pe nişte chei, numite Almbachklamm care au fost absolut minunate. Desigur, în acest caz pozele vor spune mai mult decât cuvintele, însă voi încerca să le descriu cât de cât. Măcar prin câteva cuvinte, cum ar fi: apă verde - albăstruie, nenumărate cascade şi căscăduţe, inclusiv una de peste 100 de metri, 28 de poduri, stânci, vederi spectaculoase. Traseul a fost unul extrem de uşor (ceea ce nu reprezintă neapărat un atu, însă cred că pentru început a fost bun), însă l-am mai lungit noi şi până la urmă pot spune că am ajuns să simt umpic în picioare efortul, ceea ce m-a făcut să mă simt extrem de bine.

intrarea in chei

primul din cele 28 de poduri

chiar si stancile se joaca...

apa albastra incercand sa gaseasca drumul potrivit

tunelul

cascada cea mare

La întoarcere am mai dat o tură pe la Konigsee, lacul de la noi de-aici din zonă, unde am privit peştii şi raţele ce se întorceau cu fundul în sus în încercarea de-ai prinde. Însă cel mai mult şi cel mai mult mi-au atras atenţia pietrele preţioase, de o mie de feluri şi de culori, brute sau prelucrate, şlefuite sau neşlefuite. Binenţeles, asta dacă nu pun la socoteală toate stâncile din jurul meu şi crestele de munţi ce se zăreau în orice direcţie ai privi, însă pe ele mă aşteptam să le întâlnesc acolo.

lacul

rata prinzand peste

Cina am luat-o într-o berărie, unde am mâncat cordon bleu cu gem şi, deşi pare ciudat, combinaţia a fost într-adevăr bună. Legat de această locaţie, este un lucru pe care trebuie neapărat să-l zic şi pe care l-am zis şi alor mei: noi am nimerit să stăm la o masă chiar lângă tualetă şi n-am putut să nu-mi amintesc faptul că atunci când ni s-a întâmplat în Timişoara acelaşi lucru (şi era Timişoara, despre care eu am pretenţia că ar fi umpic mai civilizată decât restul României), abea am putut mânca de miros. Aici ai fi putut la fel de bine să fi cu masa şi în baie, că tot n-ai fi simţit nimic.

Ziua I:Timisoara - Germania (Shonau am Konigsee)

Primul lucru pe care l-am văzut înainte să plecăm cu maşina din parcare a fost Zizu întorcându-se acasă. Asta era pe la ora 7 şi un sfert. Lucrul ăsta trebuie să i-l spun neapărat Oanei, sunt sigură că o să se distreze.

Dar acum să trec la lucrui mai serioase şi să vă vorbesc despre excursia propriuzisă. Drumul a fost lung, destul de obositor şi, mult timp, foaaaarte plictisitor. Am suferit şi de somn cronic, chiar am adormit de câteva ori pe drum, eu care nu dorm deobice în maşină, căci îmi place să privesc. Însă pe autostradă nu prea ai ce să vezi, iar porţiunea până la Viena o cunosc suficient de bine încât să nu mă mai atragă prea multe lucruri. Iar ghinionul a făcut ca în momentul în care începeau să apară şi munţii, să mai fie câte ceva de văzut din când în când, să se pornească o ploaie atât de puternică încât abea mai vedeai maşina din faţă.

şi a plouat...

Interesant a început să devină abea în momentul în care am iesit de pe autostradă, dar, din păcate, nu mai aveam decât foarte puţin din drum de parcurs. Ceea ce trebuie să spun neapărat este că satele din Austria şi Germania sunt extrem de cochete, iar iarba are un verde superb.

sat nemţesc, de munte, tipic

Casa în care stăm este extrem de frumoasă. Chiar de cum am intrat m-am gândit că acesta ar fi genul de apartament în care aş putea locui o viaţă. Un gând destul de similar cu cel avut anul trecut în Muntenegru, însă acolo acesta mi-a fost trezit de acea terasă minunată de unde se vedea marea, care era, de altfel, şi primul lucru pe care îl vedeam atunci când mă trezeam.

bucătăria

sufrageria

camera mea şi a suriorei

Dar să ma menţin la a vorbi despre acest an şi să nu uit să zic despre munţii care păreau învăluiţi în magie datorită ceţii ce îi acoperea. Dacă m-aş fi aflat într-o altă perioadă a vieţii mele, probabil că v-aş fi vorbit despre castele ascunse, despre prinţi şi pirnţese, despre rochii albe ce flutură în bătaia vântului, despre zâne, despre întuneric şi lumină, sau despre orice altceva ce ţine de lumea basmelor. Acum însă străbat o perioadă în care tind să fiu mai realistă, de aceea mă voi limita la a-i descrie doar ca magici si misterioşi şi la a spune că un minunat joc de stănci şi aburi mi se înfăţişa mereu în faţa ochilor. Abea aştept să văd ce frumuseţi voi mai descoperi zilele viitoare...

joc de stânci şi aburi

vârfuri ce se ascund după nori...

intoarcere

M-am intors si eu de prin tarile straine in care am fost in ultimele doua saptamani. Si da, stiu ca v-am promis ca va voi povesti toate impresile mele, si asa voi si face, insa nu acum. Voi pregati pentru maine si pentru zilele vitoare niste posturi fruumoase, cu poze si cu tot ce le trebuie si am sa le postez atunci. Vreau sa fac doar o singura precizare: pentru zilele pe care le-am petrecut la munte mi-am facut ca un mic jurnal in care mi-am scris impresile din fiecare zi si pe acelea am de gand sa le postez, asa ca sa nu va mire ca sunt la timpul prezent. In ceea ce priveste zilele petrecute la mare, n-am mai fost la fel de harnica, asa ca va veti confrunta cu niste rememorari, dar sper ca aveti incredere ca n-am uitat lucrurile atat de repede...

Am sa va mai pun aici o melodie, una din cele pe care le-am ascultat in masina si care inca imi rasuna in urechi.

plecare

A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris nimic aici si nici acum n-am sa dau prea mare satisfactie celorce asteptau cu nerabdare ca eu sa mai scriu ceva, caci, din pacate, trec si eu prin binecunoscuta "pana de idei" si imi este foarte greu sa gasesc un subiect care sa fie cat de cat adecvat spre a fi dezbatut aici.

Va veti intreba atunci, de ce scriu totusi, daca tot n-am nimic de spus? Ei bine, raspunsul la aceasta intrebare este relativ simplu. Ca sa va spun ca va trebui sa mai asteptati inca doua saptamani pentru ca eu sa scriu ceva. Plec in Germania si apoi in Croatia, insa cand ma voi intoarece voi avea ce povesti, nu credeti? De aceea, va merita sa asteptati. Ma voi intoarce in 7 septembrie cu poze si amintiri.

Harry Potter

Azi dimineata mi-am amintit ca am mai vizionat un film despre care am uitat sa va vorbesc. Este vorba de Harry Potter si printul semipur, la care am fost la cinema alaltaieri. Ma astept ca voi sa-mi iertati aceasta omisiune, mai ales avand in vedere faptul ca ieri n-am avut de loc o stare care sa ma faca capabila sa vorbesc despre ceva.

Ce sa zic? Filmul nu mi s-a parut atat de fain ca si celelalte si cred ca a fost sub asteptarile mele. In afara de un inceput destul de interesant, cred ca a fost cam fara actiune. S-a axat foarte mult pe problemele sentimentale, atat ale lui Harry cat si ale lui Ron si Hermione si a cam neglijat actiunea, lupta, batalia. A fost, parca, de copii mici.

Eu recunosc ca am citit si cartea si ma asteptam la mult mai multa actiune, asa cum este si in carte. Daca urma ca ceva sa fie neglijat, as fi crezut ca acel ceva va fi reprezentat de alte lucruri, nu de batalii. Iar batalia finala... ei bine, aceea a fost aproape absenta. Nu a mai fugit nimeni (in afara de Harry) dupa devoratori mortii, nimeni nu s-a mai luptat cu ei. In loc de asta, insa, au introdus o lupta care in carte nu exista. S-au gandit oare ca e atat de plictisitor filmul incat pana la finalul lui oamenii vor adormi si atunci ar fi mai bine ca cele mai importante lucruri sa se petreaca la mijlocul lui? Nu stiu ce sa zic.

Acum sa nu ma intelegeti gresit si sa nu credeti ca zic ca a fost o pierdere de timp si bani sa ma duc la acest film. Intodeauna mi-a placut sa ma uit la filmele ce s-au scos dupa cartile pe care eu le-am citit si, chiar daca am fost dezamagita de ele, niciodata nu am regretat ca am facut-o. Oricum n-as fi avut ce altceva mai bun sa fac in timpul acela, plus ca ar fi fost un mare pacat sa sar peste acest film, cand le-am vazut pe toate celelalte.