Am observat ca în ultima vreme sunt tot mai multe cărţile care vorbesc despre regăsirea de sine. Tot mai mulţi autori aduc în discuţie acest subiect şi tot mai mulţi vorbesc despre această necesitate sau despre felul în care ei s-au găsit pe ei înşişi. Citeam chiar azi într-o revistă un articol despre o femeie ce a scris o carte asemănatoare unui jurnal de călătorie, iar ea spunea că a simţit nevoia să întreprindă această călătorie pentru ca nu mai ştia cine este, pentru că simţea că viaţa pe care o duce nu este a ei şi că o călătorie ar putea-o ajuta să afle cine este ea cu adevărat, având în vedere că va fi departe de toţi care o legau de această viaţă şi care continuau sa-i amintească de un anumit mod de viaţă.
Nu am să dezbat ceea ce spunea femeia. Nu acesta este lucrul despre care vreau să vorbesc acum. Nu, ceea ce ma gândeam eu este: oare acest numar în continuă creştere de cărţi care vorbesc de nevoia regăsirii sinelui reflectă un fenomen care chiar se petrece în zilele noastre? Oare oamenii chiar au uitat cine sunt, chiar au uitat să se mai caute şi să încerce să descopere cine sunt cu adevărat?
Mie îmi vine să zic că da. Mă uit de multe ori la oamenii care fac anumite lucruri doar pentru că sunt la modă, doar pentru că asta face toată lumea sau pentru că asta fac prietenii, anturajul. Mă uit la ei şi mă întreb dacă aceşti oamnei chiar nu au nimic al lor, chiar sunt atât de pierduţi încât simt nevoia să imite ceea ce fac alţi. Probabil că la mulţi este doar teama de a nu fi acceptaţi. Dar oare această teamă nu vine oare din faptul că încă nu s-au acceptat ei pe ei înşişi, că nu s-au descoperit, că încă nu ştiu cine sunt? Câţi oameni mereu nemulţumiţi de ceea ce au nu vedem? Câţi nu-şi doresc vara să fie iarnă şi iarna să fie vară?
Mai demult eram şi eu aşa. Mai demult vroiam şi eu mereu altceva, visam la cai verzi pe pereţi şi nu eram niciodată mulţumită cu ceea ce îmi oferea clipa. Îmi făceam mereu vise în care eu eram cineva, în care eram "cea mai", eram extraordinară, eram mereu în frunte, mereu câştigam. Viaţa mi-o trăiam şi totuşi nu o trăiam. Fizic eram prezentă, fizic trăiam acum, insa gândurile mele se duceau departe spre un alt tărâm ăn care eu puteam fi extraordinară. Îmi era teamă de lucrurile simple şi nu mă hrăneam decât cu visele mele.
Şi totuşi ceva s-a întâmplat şi m-am trezit. Ce? Într-o zi, ascultând aceeaşi melodie pe care o ascultasem de multe ori până atunci, un vers mi-a atras atenţia. Spunea "Life's what you make of it - grasp it! - you are who you are". Şi atunci a apărut şi o întrebare în mintea mea: ce fac eu cu viaţa mea? Iar răspunsul a fost nimic. Nu faceam nimic. O lăsam să treacă pe lângă mine, în timp ce eu îmi pierdeam vremea într-un castel de vise ce mai devreme sau mai târziu avea să se prăbuşească. Atunci am început să înţeleg că trebuie să mă trezesc, că aşa nu o să ajung niciunde, în schimb trează aş putea chiar să devin extraordinară. Şi oricum, odată ce m-am trezit nu mai vroiam lucruri extraordinare Trezirea a adus cu sine conştientizarea şi acceptarea a ceea ce sunt şi a ceea ce mi se întâmplă. Am început să iubesc viaţa, să o iubesc cu adevărat. Mi-am dat seama ce calităţi şi ce defecte am, mi-am propus să-mi exploatez calităţile şi să-mi corectez defectele şi de atunci am început să lucrez cu adevărat la eul meu, la un eu pe care îl iubes şi pe care, în concluzie, n-am cum sa-l modelez greşit. Pentru că într-adevăr eu sunt ceea ce sunt şi nu pot decât să mă accept aşa pentru ca apoi sa-mi construiesc viaţa pe care mi-o doresc.
Acesta a fost felul în care eu mi-am regăsit eul, dar probabil că fiecare are propria sa poveste şi fiecare are nevoie de altceva pentru a se regăsi pe sine. Unii probabil nu se vor regăsi niciodata şi vor continua să trăiască în lumea aceasta mecanic, ca nişte roboţi, fără ca măcar să conştientizeze că sunt pierduţi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu