inceput, dar mai ales sfarsit:(

Azi, rand pe rand, mi-au venit in minte tot felul de idei in ceea ce priveste acest post pe blog, dar apoi m-a luat somnul, m-am culcat si le-am uitat pe toate. Dar asta nu conteaza, caci oricum am un subiect mult mai bun despre care as putea sa vorbesc decat toate acele gandulete si prostioare care mi-au trecut prin cap.

De astazi nu mai sunt liceana. Da, am absolvit, am trecut macar de liceu. Nu mai urmeaza decat bacul si dupa ma voi putea numi studenta (cel putin sper). Nici nu stiu daca ar trebui sa adaug acestui "am terminat liceul" un "din fericire" pentru ca... ei bine, pentru ca a venit vremea sa se intample asta, pentru ca n-am ramas nici repetenta, nici corigenta (desi nici nu ma asteptam), pentru ca... nu mai stiu de ce, sau un "din pacate", pentru ca, ei bine, cu toate ca ma asteapta un nou inceput, pentru moment ma aflu la un final, pentru ca e vorba de o despartire, pentru ca pur si simplu va disparea ceva ce timp de patru ani m-am obisnuit sa fie prezent in fiecare zi a vietii mele.

Chiar stateam azi la terasa (caci dupa ca am terminat totul ne-am dus la terasa) si ma gandeam ca uite, de acum s-a terminat. Caci eram obisnuita sa facem in fiecare sfarsit de an cate o iesire in Unirii, insa stiam intodeauna ca dupa urmeaza o revedere, un alt an in care ne vom vedea cinci zile pe saptamana, nu stiu cate saptamani din an, stiam ca nimic nu e definitiv si stiam, mai presus de toate, ca ne vom revedea cu siguranta. Pe cand acum... acum, cu toate ca ne-am zis cu toti ca ne vom mai intalni, ca vor mai fi iesiri, nu mai exista siguranta aceea. Atunci ne revedeam chiar si numai de nevoie. Acum se pune problema cat efort vom fi in stare sa facem pentru a ne anunta mereu unii pe altii si pentru a ne si face umpic de timp pentru o intalnire ce sa dureze macar o ora, doua.

Nu-mi fac iluzii si nici nu cred ca ne vom mai intalni vreodata in formatie completa, caci n-am fost o clasa prea unita niciodata, insa sper ca macar cate-un grupulet, macar cativa sa ne mai vedem din cand in cand. M-ar intrista foarte tare sa stiu ca lucrurile nu vor sta asa. Daca ati sti, chiar si acum cand ma chinui sa scriu aceste lucruri am lacrimi in ochi si nu pot decat sa ma gandesc la cat de dor imi va fi de colegii mei daca nu-i voi mai vedea. Un sentiment atat de puternic incat nici macar nu mai simt vesnica mea teama in fata examenului ce urmeaza.

Sunt multe lucruri pe care pot sa le regret in legatura cu acesti ani. Sunt foarte multe... Si cred ca cel mai tare regret faptul ca n-am stiut niciodata sa-mi arat sentimentele asa cum ar fi trebuit, sa le dovedesc colegilor mei ca tin cu adevarat la ei si ca imi face placere sa ma aflu in mijlocul lor. Intodeauna am fost fata cea timida care s-a tinut umpic deoparte. Cred ca aceasta e impresia pe care le-am lasat-o, cu toate ca am incercat sa fiu prezenta la toate iesirile, in toate momentele. Imi pare rau ca n-am stiut sa le arat cat ii iubesc si promit ca cel tarziu maine voi face ceva care sper sa compenseze macar partial aceasta necunostinta a mea in a-mi arata sentimentele. Regret ca n-am fost o prezenta mai activa, poate mai amuzanta, o prezenta care sa fie placuta celor din jur. Habar n-am cum m-au privit ei pe mine, prin albumul meu am citit unele lucruri care m-au uimit si la care nu ma asteptam neaparat, iar daca au fost sinceri... nu pot decat sa le multumesc.

Dar aceasta nu va fi o postare in care sa vorbesc de colegi si nici de mine. Este pur si simplu o instintare a faptului ca mi-am luat adio de la niste ani care vor lasa urme adanci in mintea mea si din care sper sa mai pot retrai mici fragmente prin intalniri cu cei ce vor deveni fosti colegi. Iar mai mult despre acestia, caci, cum spuneam, vreau neaparat sa spun mai mult, va veni mai tarziu, printr-o alta postare. In rest... doar sa stie ca mereu i-am iubit si ca sper ca nu am fost nici eu chiar de ignorat pentru ei. Au fost cu toti deosebiti in felul lor si le multumesc pentru asta!