facultatea de geografie

Ar fi trebuit, probabil, sa va spun de ieri cum au stat lucrurile pe la facultate, insa am fost extrem de obosita cand am ajuns acasa, iar singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa ma culc. Adevarul este ca astazi ma apasa o oboseala chiar mai mare decat ieri (cred ca imi va mai lua un timp pana ma voi obisnui cu noul meu program, atat de haotic), insa nu mai pot neglija acest blog (si nici dorinta mea de a-mi imartasi parerile eventoalilor cititori), asa ca m-am hotarat sa va povestesc tot ce s-a intamplat. Si, cred ca cea mai buna solutie ar fi sa iau fiecare curs la care am participat pana acum si sa povestesc despre el.

Geografia turismului - curs si lucrari practice. Despre curs nu am reusit inca sa-mi fac o parere prea clara. La prima vedere, profesorul a parut umpic cam plictisitor, dar s-ar putea ca in timp sa constat ca nu e asa. Seminarul a fost foarte fain, mi-a placut foarte mult de profesoara.

Cartografie - lucrari practice. Mi s-a parut foarte interesant, iar profesorul a fost si el extrem de ok. E bine ca vom face tot cu el si cursul, precum si lucrarile practice de la geologie (dar despre aceasta materie voi vorbi mai tarziu). Ceea ce vom face aici va fi, practic, sa citim hartile, sau, mai bine zis, sa invatam cum sa le citim.

Capitale - curs facultativ. Cu toate ca e facultativ, cred ca voi merge. Profesoara a parut simpatica, iar materia foarte interesanta. Nu pot spune prea multe, dar daca ceva merita mentionat, voi reveni.

Psihologia educatieie - curs si seminar. Cred ca v-ati dat seama ca aceasta disciplina nu tine de geografie, ci de modulul psiho-pedagogic. Nu pot sa zic ca mi-am format o parere prea clara. Ambele profesoare au fost relativ ok, cu o singura exceptie: aveau un mod de a vorbi care parea extrem de fals, nu pareau deloc ele insele, spre deosebire de cei de la geografie.

Istoria descoperirilor - curs facultativ. Insa profesorul nu a putut veni, asa ca i-a tinut locul cel de la lucrarile practice si ne-a vorbit mai mult despre acestea. Ne-a dat o bibliografie destul de mare (nu obligatorie, ci ajutatoare) si ne-a dat mai multe teme, din care noi trebuie sa ne alegem una despre care sa facem un referat. Cred ca voi merge si aici. E bine sa fiu in cat mai multe locuri.

Geologie - curs. Grea, dar frumoasa. Profesorul pare ok, cu toate ca e mai in varsta. Am observat ca inca are simtul umorului si cred ca ma voi descurca eu pana la urma, mai ales ca si cel de la lucrarile practice e ok (v-am spus de unde stiu), chiar mai ok, ceea ce e foarte bine, caci ceea ce se face acolo e mai important. In fond, practica e mama invataturii.

Geografie fizica generala - curs. Acelasi profesor ca la geologie. Inca nu am foarte multe pareri despre aceasta materie, mai mult ne-a facut o introducere si a vorbit despre ce trebuie sa facem in cazul in care avem vreo problema, el fiind directorul de departament. Voi vedea pe viitor.

Astfel cred ca am vorbit despre toate cursurile pe care le-am avut in aceste doua zile. Observati ca sunt destul de multe (patru ieri si cinci azi), de aceea sper ca imi veti scuza oboseala, precum si oboseala din alte zile viitoare, cand voi mai neglija blog-ul in favoarea odihnei. Mai mult ce sa va zic? Sa va asteptati ca de acum in colo ponderea postarilor care vorbesc despre geografie, natura, mediul inconjurator sau altele de acest gen sa creasca, caci de asta ma voi lovi eu cel mai des, devenind astfel subiectul cel mai la andemana. Probabil veti mai vedea si recenzii ale unor carti oarecum orientate spre geografie sau altele asemene, precum recenzile celor de beletristica se vor reduce (desi eu sper ca nu se va intampla asa).

prima zi de facultate

Avand in vedere ca a inceput facultatea, ar trebui sa va povestesc despre cum a fost in prima zi. Ar fi logic, nu? Singura problema e ca nu prea stiu ce sa spun despre acest subiect. Nu s-a intamplat nimic din ce nu m-as fi asteptat sa se intample in aceasta zi, nimic iesit din comun, iar informatile pe care le-am primit despre facultate si domeniul meu, nu stiu cat de interesante vi se vor parea voua.

Asa ca ma voi rezuma in a va dezvalui cateva din concluzile pe care le-am tras eu in aceasta zi:

• nu merita sa mai merg in nici un alt an la festivitatea de deschidere din Aula Magna, aceea pentru toate facultatile. Pe langa faptul ca ceea ce se discuta acolo este complet neinteresant, se patrunde cu greu in sala, este aglomeratie si altele de acest gen, singurul lucru de care esti capabil fiind sa pierzi timpul.
• din prima zi nu am putut sa-mi fac absolut nicio parere, nici despre colegi, nici despre ceea ce va insemna facultatea. Eu sper sa fie bine.

Acum, ca sa compensez faptul ca ceea ce am avut de zis a fost atat de scurt, va voi pune sa ascultati o melodie, una din cele pe care le-am ascultat eu la mp3 in timp ce ma intorceam spre casa.

morti ce se plimba

Aseara am fost in vizita la niste persoane, unde am cinat alaturi de un editor si actor francez, un sculptor, un sociolog ce lucreaza in germania si un critic de film. De mancare am avut pateu de porumbel si tocanita de caprioara cu galuste de cartofi. Dar ideea nu era sa ma laud, caci singurul meu merit in toata afacerea asta a fost ca sunt fiica parintilor mei, care sunt prieteni cu persoanele la care am fost, iar acestea, la randul lor sunt prieteni cu sculptorul, care e prieten cu francezul... Intelegeti voi cam ce vreau eu sa zic. Motivul pentru care am inceput sa va povestesc toate acestea este pentru a va spune ca am asistat la cateva discutii interesante... foarte interesante.

Am discutat foarte mult despre comunism, despre legionari, Antonescu, despre etica umana, despre ceea ce nu merge bine in Romania si despre locul din care pleaca toate problemele ei, despre persoane pe care le credeam exemple de cultura si de etica si ne-au dezamagit, dar si despre cele ce nu ne-au dezamagit. Au fost multe discuti, iar eu sunt mult mai bogata din punct de vedere intelectual dupa ce am asistat la ele. Am discutat si despre filme, regizori si actori, iar astfel cineva a venit cu o serie de povestioare pe care as vrea sa vi le povestesc si voua.

Este vorba despre niste intamplari de pe vremea comunismului, iar aceste intrebari se refera la morti ce se plimba. Da, stiu, nu intelegeti ce vreau sa zic, dar am sa va explic imediat.

Cum s-a ajuns la asta nu se stie foarte clar. Exista doua ipoteze: una dintre ele spune ca s-a dat o lege prin care se spunea ca toti oamenii sa fie inmormantati in locul in care au murit (si deci, nu neaparat acolo unde le este intreaga familie, unde au loc in cimitir, etc.), iar cealalta spune ca era foarte scump sa transporti un mort dintr-o parte in alta. Oricum, ideea era ca daca vroiai sa muti un mort, odata declarat, era foarte dificil. Insa dorinta oamenilor de a-si ingorpa morti alaturi de familie nu a scazut, astfel s-a ajuns la diferite metode de a-i transporta.

Se lua mortul, se imbraca si apoi se stropea bine cu alcool, dupa care existau doua variante: ori i se cumpara mortului bilet de tren si era imbarcat in tren, ori, in cazul in care rudele sale dispuneau de o masina, se suia mortul in ea. Datorita mirosului de alcool, toata lumea il considera mort de beat, nu mort intr-adevar.

Acum, cel ce a citit despre asta, a citit si doua istorioare oarecum comice vizavi despre aceste obiceiuri, istorioare pe care, bine-nteles, ni le-a povestit. In prima dintre ele era vorba despre o femeie, ce trebuia sa-si duca bunica moarta din localitatea X pana in localitatea Y, localitati suficient de indepartate pentru a face pe drum un timp pe care sa nu-l poti parcurge dintr-una, daca mergi cu masina, asa cum a ales ea. Asa ca a trebuit sa se opreasca. A ales sa se opresaca la un prieten ce locuia undeva la jumatatea drumului, caruia i-a spus ca va veni cu bunica. Nu i-a spus insa ca aceasta va fi moarta, deci, va puteti imagina surpriza acelei persoane in momentul constatari. Ba mai mult, se spunea in aceea istorioara, ca pana cand tipa n-a ajuns cu bunica la destinatie, nici nu i-a constientizat prea bine moartea. Pe tot parcursul drumului se amuza teribil, vazandu-se ca o ilegalista, lucru care este excitant pana la un anumit moment. Insa in momentul in care a ajuns la casa bunicii, totul a inceput sa-i para tragic si trist.

Cea de-a doua istorioara este ceva mai comica decat prima. Niste oameni s-au urcat cu mortul in tren, tot asa, facut sa para mort de beat, si l-au lasat in compartiment alaturi de niste tineri, iar ei s-au dus sa fumeze, sau unde s-or fi dus, nu mai tin minte exact, si nici n-are prea mare importanta. La un moment dat unul din tineri, amuzat, ii trage o palma "betivului", sa se trezeasca. Acesta cade cu capul in perete, apoi cade jos de pe bancheta. Cand sa-l ridice, tinerii constata ca e mort. Speriati ca ei l-au omorat, hotarasc sa-l arunce pe geam. Dupa un timp se intorc rudele decedatului si ii intreaba pe tineri unde este omul. Acestia raspun ca s-a trezit si a coborat la statia de dinainte. Va dati seama cam care a fost reactia rudeolor, care atunci le-au spus tinerilor ca omul n-avea cum sa se trezeasca, caci era mort. Nu stiu povestea mai departe, insa pe mine m-a amuzat teribil.

Sper ca si voua vi s-au parut amuzante aceste povestioare pe care m-am hotarat eu sa vi le povestesc, si sper ca nu mi-am ales gresit subiectul, dintre tot ce s-a discutat aseara. Caci au fost multe alte lucruri interesante, pe care, poate, vi le voi povesti alta data. Pentru azi m-am gandit totusi la ceva amuzant, caci e duminica, si, desi este vorbe de un umor umpic mai negru, cred ca poate binedispune.

In valuri

Stau ingenunchiata pe nisipul ud, unde valuri violente incearca sa ma doboare tot mai jos, tot mai jos. Rochia mea alba ce se lipeste rece de mine a devenit transparenta. Nisipul care nu este de loc fin lasa rani din care se scurge sange pe genunchi mei si gambele mele. Din parul meu lung curg picaturi de apa, iar din ochii mei curg lacrimi de sange ce mi se scurg incet, intai pe gat, apoi pe piept, oprindu-mi-se in poala si lasand urme rosii pe rochia mea alba. Nori intunecati acopera soarele si ploua. Fulgere arginti despica cerul in doua, scurgandu-se in marea a caror valuri nervoase incearca iar si iar sa ma darame. Dar eu nu vreau sa cedez! Imi infig tot mai tare picioarele in nisipul care cresteaza rani tot mai adanci pe ele. Dar stiu ca e in zadar. Valurile sunt mai multe si mai puternice decat mine. Degeaba ma agat cu disperare de stanci in incercarea de a-mi castiga dreptul la viata. Valurile ce lovesc stanca cu tarie ma doboara, iar aceasta imi lasa rani ce sangereaza in palme. Nimic nu vrea sa ma salveze, nimic nu ma vrea vie. Lipsita de salvare si plina de sange, las valurile sa ma poarte spre locul in care fulgerele se contopesc cu apa. Cad spre adancuri, iar apa rece imi alina durerea, imi spala sangele. Cad spre adancuri, unde voi fi din nou vie.

frica si fericirea - cai spre cunoastere de sine

Aseara m-am uitat la un film... Un film destul de prost, insa ideea de la care a plecat era buna. Si mi-a dat de altfel si ideea acestui post.

Filmul era unul horror, iar in el era vorba despre nu stiu ce creatura care s-a suparat ca oamenii au deranjat-o si a inceput sa-i atace. Toate acestea se intamplau intr-un hotel. Da, stiu, pana aici nimic interesant si veti zice "ce prostie". Numai ca ceea ce mi s-a parut mie interesant, a fost modul in care aceasta creatura ataca. Ea isi obliga adversarii sa se confrunte cu cele mai mari temeri ale lor. Mai departe nu are rost sa va povestesc, caci modul in care a fost invinsa este extrem de penibil, insa aceasta strategie de atac m-a facut sa-mi pun niste intrebari.

De exemplu: Cum as reactiona eu daca as fi pusa fata in fata cu frica mea? Si care ar fi cea mai mare frica a mea? Niste intrebari care, daca as reusi sa le gasesc raspunsul potrivit, m-ar conduce fara indoiala spre o cunoastere a propriei persoane mult mai buna.

De altfel, acesta a fost subiectul la care eu am reflecat aseara inainte de culcare. Iar a gasi un raspuns la a doua intrebare a fost chiar complicat. Asta doar ca sa nu spun imposibil, caci nu am nicio idee care ar fi cea mai mare frica a mea. Probabil frica de durere, dar nici macar nu stiu sa spun cu exactitate ce fel de durere si de ce anume provocata. Iar la prima intrebare... cred ca singura solutie de a mai iesi cu mintea intreaga dintr-o astfel de confruntare ar fi sa reusesc sa-mi inving frica.

Acum trebuie sa va zic ca aceste ganduri m-au dus cu mintea si mai departe, iar cum in film era vorba de chesti supranaturale, am inceput sa ma gandesc la Harry Potter, sau, mai exact, la acea oglinda care iti arata dorinta cea mai mare. Si m-am gandit ca a privi in acea oglinda ar fi un alt mod prin care as putea sa ma cunosc mai bine, caci din multitudinea mea de dorinte, nu stiu care este cea mai mare. Afland care este cea mai mare as putea sa incep sa ma intreb de ce imi doresc acel lucru asa de tare, precum daca as afla care mi-ar fi cea mai mare frica, as putea sa incep sa ma intreb de ce imi este atat de frica de acel lucru, astfel ajungand la mai multe cunostinte despre eul meu.

Cred ca din acest post v-ati prins ca incerc sa ma definesc pe mine. Caci nu stiu decat partial cine sunt. Si as vrea sa va spun ca tocmai din aceasta cauza ma enerveaza persoanele care au vorbit de doua ori cu mine, care m-au vazut o data (sau, mai rau, niciodata) si pretind ca m-ar cunoaste, ca ar sti totul despre mine! Cum puteti, fratilor, sa ma cunoasteti atat de bine, cand nici macar eu nu stiu exact cine sunt? Cum puteti sa spuneti voi ceva despre mine, cand eu inca ma aflu intr-o intensa cautare de sine si inca n-am un raspuns la toate intrebarile despre mine?

Ma rog, acest gen de intrebari pentru ceilalti ar putea face obiectul unui alt post, ideea acestuia era doar sa scot in evidenta doua moduri de a te cunoaste pe tine insuti.

cuvintele si vesnicia

Mi-am zis ca nu voi mai fura nicio leapsa, insa aceasta este mult prea interesanta ca sa ma pot abtine. Oricum, cel de la care am luat-o zicea ca o poate lua oricine mai doreste, iar cum eu doresc, o voi lua.

Lepsa suna cam asa:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

Pentru a putea raspunde la o astfel de intrebare, ar trebui sa stiu daca prin a trai vesnic este sugerata vesnicia de dupa moarte, sau o vesnicie pe acest Pamant, in aceasta lume. Dar pentru ca eu consider ca vesnicia de dupa moarte este strans legata de supravietuirea cuvintelor sau realizarilor unei persoane, voi considera ca cel ce a pus intrebarea se referea la o viata vesnica in lumea de aici, cea pe care o cunoastem.

In acest caz raspunsul meu este foare simplu. As alege sa mor. Vesnicia pe acest pamant nu ma atrage. Nu consider ca in aceasta lume exista ceva care sa faca sa merite sa traiesc vesnic. Ba mai mult, daca cuvintele mele mor (iar prin cuvinte, inteleg realizari de orice fel - care momentan nu sunt prea multe, in cazul meu, dar mai am timp), eu ce rost mai am? De ce mai traiesc acum daca nu pentru speranta ca prin ceea ce voi face eu voi realiza ceva, voi schimba ceva, voi contribui cu ceva la bunul mers al acestei lumi. Si sa nu ma intelegeti gresit. Nu vreau nimic extraordinar, insa de multe ori ai puterea de a influenta chiar si prin cele mai mici actiuni. Deci, daca cuvintele tale mor, atunci tu de ce mai traiesti?

Iar daca ar fi sa privesc mai departe asupra esentei reprezentate de o viata vesnica in aceasta lume? N-as face decat sa-mi port pasi mai departe de-a lungul secolelor, sa privesc cum in jurul meu apar si dispar oameni, apar si dispar civilizatii, apar si dispar vise. Ar fi o viata pe care nu mi-as putea-o lega de nimic, caci totul in afara mea ar fi trecator. As fi privita cu admiratie de lume si as deveni cea mai importanta sursa istorica, insa voi fi pe veci trista, caci orice iubire, orice sentiment pe care il voi simti va fi destinat pieirii. Nu-mi pot imagina nimic mai trist decat o viata vesnica aici.

Insa, daca cuvintele mele ar trai, chiar daca trupul meu va disparea, voi trai si eu prin ele. Doar ele trebuie sa fie calea mea spre vesnicie, iar o moarte a trupului nu trebuie sa ma sperie, trebuie doar sa ma impulsioneze sa am cat mai multe realizari pana in momentul in care se va produce...

Tess D'Urberville

Autor: Thomas Hardy
Nationalitate: engelz
Titlu original: Tess of the d'Urberville
Ecranizare: da
Anul aparitiei: 1891
Nota: 10/10
Alte recenzi de acelasi autor: nu

Cartea aceasta mi-a dat-o maica-mea pe la inceputul veri, cu mentiunea ca "e o carte ce trebuie citita." Eu am luat-o si am pus-o langa celelalte carti pe care mi-am propus sa le citesc, iar uite ca acum am ajuns sa o si fac.

Ceea ce scria pe spatele cartii nu ma atragea in mod deosebit, de aceea am inceput aceasta carte fara prea mari sperante ca voi descoperii o lectura care sa ma atraga in mod deosebit. Totusi, inca de la primele pagini, am putut sa constat ca m-am inselat. Mi-a placut foarte mult stilul lui Hardy, chiar daca, pe alocuri, apareau pasaje mai dificile. Iar ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost felul in care el si-a conturat personajele, mi-a placut foarte mult de Tess, si mi-a placut si de Angel Clare pana la un moment dat.

Ceea ce m-a surprins cel mai tare la aceasta carte a fost felul de a gandi si de a privi lucrurile al autorului, care parea extrem de libertin, tinand cont de perioada in care a fost scrisa cartea aceasta. Am constatat cu uimire ca acesta isi permite sa priveasca chiar si religia intr-o lumina oarecum sceptica (prin personajele sale, desigur), acest lucru intampandu-se intr-o perioada cand aceasta era foarte pretuita.

Romanul isi trage titlul de la numele personajului sau principal, Tess D'Urberville, o fata saraca de la tara, care afla intr-o zi ca se trage dintr-o familie de cavaleri, de aici incepand, de fapt, toate problemele ei. Sedusa si abandonata de catre un barbat bogat, ea incearca sa traiasca in continuare, luptandu-se cu prejudecatile oamenilor. Crede ca si-a gasit iubirea, insa nici aceasta nu poate sa se implineasca, tot datorita prejudecatilor, pana in momentul in care este prea tarziu. Cartea este de un asemenea tragism, incat m-a facut de multe ori sa plang.

Insa ceea ce o particularizeaza pe Tess de alte fete este atat modul ei de a gandi, cat si iubirea ei, o iubire pe care m-am chinuit din rasputeri sa o inteleg, insa am esuat. Uneori imi venea sa spun ca este o proasta, cum o vedeam cum sta si inghite orice din partea barbatului iubit, cum il considera pe acesta perfect tocmai atunci cand el isi arata defectele. Insa erau alte momente in care ii admiram puritatea cu care era capabila sa iubeasca, cand consideram ca ceea ce simte ea este o dragoste pura si totala, ajungand pana la punctul in care o invidiam pentru capacitatea de a nutri astfel de sentimente. Poate ca tocmai din aceasta cauza gestul lui Angel Clare mi s-a parut atat de nedrept, mai ales ca si el se afla intr-o situatie similara si era constient de dragostea pura si totala pe care aceasta i-o oferea.

Ceva din aceasta dragoste a ei m-a dus cu gandul la eroinele marilor opere, care iubeau si ele la fel de puternic si de patimas, chiar daca nu toate la fel de pur. De exemplu ultimul gest de disperare a lui Tess, acela care o face sa il ucida pe Alec D'Urberville doar pentru a-si putea implini iubirea, m-a dus cu gandul la scena in care Tosca l-a injunghiat pe Scarpia pentru a putea trai alaturi de iubitul ei.

Tess D'Urberville este categoric o carte romantica, iar prin ea am putut intelege faptul ca eu sunt in mod clar indragostita de acest curent. Dar cred ca este mult mai mult decat o poveste a unei fete sarmane. Cred ca este o poarta catre Angila rurala de la sfarsitul secolului al XIX-lea, o usita prin care putem face cunostinta cu modul de gandire, cu prejudecatile si cu viata oamenilor din acele vremeuri.

Cred ca aceasta carte va placea orcarei fete, caci povestea eroinei principale are ceva in ea ce nu poate sa nu starneasca compasiune. Insa nu consider ca aceasta este potrivita doar pentru a fi lecturata de o persoana de sex feminin. Un barbat ar putea gasi la fel de multa placere in lectura ei, caci Thomas Hardy chiar se pricepe sa te faca sa-i iubesti cartea.

viziune sumbra

Circula pe internet, in ultima vreme, o leapsa a carui intrebare este "ce s-ar intampla daca ar pica net-ul pentru todeauna?" Sunt sigura ca ar fi interesant sa gasesc un raspuns la aceasta intrebare, caci se pot face multe speculatii pe aceasta tema. Insa, pe mine aceasta intrebare ma duce cu gandul la o viziune mult mai tragica si sa-mi pun creez un scenariu ale carei consecinte vor fi catastrofice: ce s-ar intampla daca intr-o zona extinsa s-ar produce o pana de curent ce n-ar putea fi remediata decat intr-o perioada foarte indelungata? Iar daca mai presupunem ca acest lucru se intampla si iarna...

Numai gandindu-ma ca asa un lucru s-ar putea intampla, ma face sa ma gandesc cat de mult depindem noi de viata asta mecanizata si informatizata, in care totul se bazeaza, in special, pe puterea masinilor. Nu trebuie decat sa ne gandim cate lucruri functioneaza cu electircitate ca sa realizam cat de catastrofala ar putea fi asa o chestie.

Ma gandesc numai la ceea ce s-ar intampla in propia mea casa. Faptul ca as ramane fara lumina este de la sine inteles, dar asta nici n-ar fi cel mai grav lucru. Am centrala termica, deci ca sa ma incalzesc, am nevoie de electricitate. De fapt, adevarul este ca fara curent nu ar mai functiona deloc incalzirea, caci si celor de la Calor le trebuie electricitate pentru a putea pune in functiune propria lor centrala si pentru a produce caldura pe care s-o trimita mai departe spre caloriferele oamenilor. Cei ce inca mai au sobe cu lemne ar deveni adevarati norocosi intr-o astfel de situatie si ar fi invidiati de toata lumea.

In al doilea rand, cred ca si pentru a pompa apa pana la robinetele noastre este nevoie de electricitate. Deci fara ea, am ramane si fara apa. Mai departe va puteti imagina ce consecinta ar avea lucrul acesta pe termen lung. Si nu ma refer doar la cozile de la fantanile publice...

Pe langa acestea, totul este informationalizat in ziua de azi, iar calculatoarele rezolva o mare parte din treaba oamenilor. O multime din datele necesare in munca noastra sunt pastrate in interiorul lor. Sunt o multime de lucruri pe care ne-ar fi imposibil sa le facem fara ajutorul lor. Iar in momentul in care curentul electric ar pica, calculatoarele n-ar deveni nimic mai mult decat niste simple obiecte de decor. Oameni ar alerga disperati incercand sa gaseasca datele necesare pentru munca lor, s-ar chinui sa rezolve manual lucrurile pe care altadata le rezolvau computerizat, intr-un timp de cinci ori mai mare. S-ar produce mari intarzieri si s-ar produce si mai mult haos.

Acestea sunt doar cateva din consecintele unei pene de curent. Nu-ti trebuie decat umpic mai mult timp de gandire pentru a realiza toate dramele care s-ar produce intr-o astfel de situatie, insa eu nu-l am la dispozite acum. Va las pe voi sa va ganditi mai departe de atat.

Ziua XIV: Rab

Iată că am ajuns şi la momentul în care stau în faţa calculatorului, încercând să-mi adun toate amintirile pentru a putea povesti ultima zi a excursiei mele. Şi ce îmi face sarcina aceasta atât de dificilă? Poate că faptul că această zi a fost cea mai frumoasă dintre toate cele pe care le-am petrecut la mare, iar eu îmi caut cuvintele potrivite pentru a vă face şi pe voi să înţelegeţi acest lucru.

În această zi am mers într-o cruazieră, cu vasul numit "Angelina". Ştiam de dinainte traseul acestui vapor. Urma să ne ducă în oraşul Rab, capitala insulei cu acelaşi nume, unde aveam să ne plimbăm şi apoi să servim masa. Apoi plecam mai departe, spre un fiord ce ţinea de partea continentală a Croaţieie, unde aveam iarăşi o pauză, iar apoi ne reîmbarcam pe cas pentru a ne întoarce în Baska, în acest drum trecând pe lângă nişte impresionante stânci ale unei insule.

Acum, că ştiţi cam despre ce este vorba, am să vă povestesc totul de la începutul zilei. Adică, de la ora 9, când vasul a plecat. Aveam prin locuri chiar în faţă, locurile cele mai bune, credeam noi pe atunci. Şi ar fi şi fost aşa, doar că nu luasem în calcul un lucru: vântul Bora. Acest vânt bătea tocmai din faţă, iar când a început vaporaşul să meragă mai repede, lovea cu aşa o forţă în val, încât acesta stropea foarte tare. În scurt timp am fost toţi uzi şi ne-am retras înauntru.

pe vapor, înainte de plecare

stropi de apă...

După două ore de mers am ajuns la Rab, unde aveam asigurat de către firmă un tur ghidat. Aşa am aflat noi că, din punct de vedere arhitectural, oraşul este împărţit în două părţi: una romană şi o alta veneţiană. "Asta îi explică frumuseţea", am gândit noi. Căci şi numai din cât putusem vedea până atunci, ne-am dat seama că oraşul este superb. Până la urmă, cele mai frumoase lucruri tot de către italieni sunt făcute, cel puţin aceasta este părerea mea.

Acum, cum să vă explic vouă ca să înţelegeţi mai bine frumueţea acestui oraş? E greu de descris în cuvinte. Tocmai de aceea vă pun la dispoziţie şi pozele care ilustrează mult mai bine frumuseţea decât o pot face cuvintele mele. Nu ştiu cum aş putea reda prin vorbe farmecul acelor străduţe înguste, cu clădiri în stil italienesc pe ambele părţi şi a căror balcoane şi pervazuri sunt pline de flori. Mi-e greu să vă explic acea impresie a regăsirii unei oaze din trecut care te lovea imediat ce zăreai din vapor oraşul cu cele patru turnuri ale lui, impresie care persista şi atunci când colindai străzile lui şi-i priveai clădirile ridicate de diverşi nobili. La toate acestea se adăuga o vegetaţie foarte bogată şi farmecul mării ce îl înconjura.

cele patru turnuri

străduţe înguste

vedere din turn

de prin partea romană...

pe o stradă...

Nu am să pierd vremea vorbindu-vă despre masa pe care am luat-o aici, şi nici despre călătoria cu vaporul până în fiord. Am să trec direct la a vă vorbi despre acesta. Şi, cu toate ca a fost foarte frumos, am să încep cu punctele lui negative. Poate tocmai datorită faptului că sunt puţine, şi vreau să ştiu că am terminat cu ele, pentru a putea mai apoi să-i laud nestingherită frumuseţea. Primul ar fi faptul că fiordul este umpic cam prea amenajat. Mi-ar fi plăcut să văd un stil de frumuseţe mai sălbatic. Al doila este reprezentat de faptul că ambarcaţiunile cu motor au voie să pătrundă înauntru, ceea ce produce foarte multă poluare, atât asupra aerului, dar mai ales asupra apei, care era plină de ulei pe alocuri.

Gata, acum pot să vorbesc doar despre frumuseţea lui. Şi cum ar fi putut să nu fie frumos, atunci când locul respectiv implica o mare de un albastru turquiz minunat şi stânci ce îi stăteau drept străjeri? Cum ar putea ca locul respectiv să nu te atragă, atunci când şti că acolo este o epavă a unui vas scufundat în timpul celui de-al doilea război mondial şi atunci când zăreşti peşti de toate culorile prin apă? Ei bine, aici, în acest cadru am făcut noi baie şi am înotat pentru a vedea epava. Şi a fost minunat.

epava

spre ieşirea din fiord

oameni înotând

După ce am plecat din fiord, urma să ne întoarcem acasă. Însă, cum am spus încă de la început, nu înainte să trecem pe lângă acele stânci superbe ale insulei St Gregorio (sper că i-am ţinut bine minte numele). Această insulă a fost folosită drept închisoare de femei în timpul regimului comunist, una dintre cele mai dure închisori. Cred că daca spun că pe insulă nu exista nicio sursă de apă potabilă, este îndeajuns pentru a vă face o idee despre cât de dure erau condiţile de aici. Iar dacă vedeţi aspectul insulei, veţi fi absolut siguri că nu vă mint.

stânci impresionante

o altă sâncă

perspectivă sunbră pentru prizoniere

Cam asta a fost excursia noastră. Ah, nu! Am uitat să menţionez că în timp ce ne aflam în vapor am avut şi norocul de a vedea delfini, ceea ce a fost un lucru minunat. Eu vă recomand tuturor celor cere treceţi prin Baska această croazieră.

Ziua XIII: Krk

În penultima zi pe care o mai aveam de petrecut în Croaţia, dimineaţa a fost una înnorată. Ne aşteptam să vină o ploaie din moment în moment. Aşa că ne-am zis că de ce să stăm acolo, în loc să mergem să mai vizităm ceva? Dacă tot era înorat, nu existau nici perspective prea mari de a face baie. Aşa că am hotărât să vizităm oraşul Krk, capitala insulei cu acelaşi nume, insula pe care ne aflam şi noi, de altfel.

Când am ajuns acolo, am realizat că am luat o decizie foarte bună, căci numai în Baska era aşa de înorat. În Krk se vedeau chiar şi câteva raze de soare, iar ameninţarea unei ploi nu mai părea chiar aşa de mare.

Dar bănuiesc că nu despre cât de înorat a fost ceru aţi dori voi să vă povestesc. Cred că v-ar interesa mai mult să ştiţi despre cum arăta oraşul şi despre ceea ce am făcut noi pe acolo. Ei bine, oraşul a fost foarte drăguţ. Străduţe înguste şi clădiri vechi, cam în acelaşi stil în care sunt şi Budva sau Kotor-ul, din Muntenegru, pe care le-am vizitat anul trecut. Am vizitat chiar şi un mic castelaş, cam sărac el în exponate, însă suficient pentru banii pe care i-am dat ca să putem intra.

cladiri din Krk

straduta ingusta

castelul

curtea castelului

Cel mai mult mi-a plăcut că am ajuns într-un loc din care se vedeau numeroase clădiri, iar dacă priveai în jos, peste un zid, se vedea marea cu valurile ei ce se loveau de stânci. De altfel, întreg parcul acela (sau piaţă, ce o fi fost) era foarte frumos. Plin de vegetaţie, cu nişte pomi foarte interesanţi, era un loc foarte romantic şi atractiv.

marea

poza de grup, in parc

Din parcul acela ne-am dus direct spre locul în care ne-am propus să facem baie. Era un loc minunat, un fel de stâncă ce înainta mai mult în apă. Pe ea era o scară pe care puteai sa cobori, dar mai ales să urci, căci urcarea ar fi fost foarte dificilă fără ea. M-am simţit excelent făcând baie aici, mai ales că valurile mării erau destul de mari, iar senzaţia aceea că te ridici şi apoi cobori la loc este minunată.

locul de baie, vazut de departe

in valuri

privind in zare

Poate că ar trebui să vă mai vorbesc despre locul în care am luat masa în aceasta seară. Este vorba despre un minunat restaurant din Baska, numit Capitans, cu un chelner extraordinar şi cu mâncare la fel de bună. Eu am mâncat o porţie uriaşă de calamari, şi trebuie să ştiţi că chiar am mâncat-o toată. Şi am mai luat şi desert.

Oricum, a fost o altă zi frumoasă, de care îmi amintesc cu bucurie.

Ziua XII: Baska

Voi vorbi foarte rapid despre această zi, căci nu am fost plecaţi niciunde şi ne-am petrecut-o acasă. În Baska, vreau să spun.

A fost o zi caldă şi fără prea mult vânt, ceea ce a făcut ca apa să fie la fel de limpede precum un lac. Asta din nefericire, căci mie îmi plac valurile foarte tare. Mi se pare mult mai amuzant să fac baie într-o mare agitată decât într-una ce nu se mişcă mai deloc. Mamei mele, însă, i-a plăcut foarte mult că putea merge cu salteaua, aşa că până la urmă asta am făcut şi eu, căci era singura distracţie după ce ai înotat un timp.

în apă

Dar să nu mai piert timpul descriind tot felul de evenimente stupide din acea zi, să vorbesc despre singurul lucru care a fost mai amuzant şi mai deosebit în acea zi: Aquagan-ul. În cazul în care nu v-aţi prins (şi să nu credeţi că îmi bat joc de voi, eu n-am realizat de prima dată când i-am auzit numele ce este acesta), să ştiţi că vorbesc despre un tobogan cu apă. M-am dus acolo cu sora mea. Aveam de ales între trei tobogane: unul ce mergea cu o pantă lină şi cu puţine curbe în jos, unul ce avea mai multe curbe şi unul drept şi foarte abrupt.

aquagan-ul

Noi am hotărât să le luăm pe rând. Primul a fost relativ ok. Al doilea, în schimb, aluneca foarte prost, datorită faptului că avea atât de multe curbe, ceea ce nu-l lăsa să fie prea înclinat. Poate că nici eu nu am avut exact poziţia care a trebuit. Al treilea era... mi-e greu să găsesc cuvintele să-l descriu. Aveai o senzaţie foarte stranie în cele două secunde cât alunecai pe el. Soră-mea la adorat. Eu încă nu sunt convinsă dacă mi-a plăcut sau nu. Probabil că m-aş mai da pe el dacă aş avea ocazia. De altfel, m-am dat şi atunci de trei ori. E interesant.

Cam asta este treaba cu aquagan-ul. Mai multe nu ştiu ce să vă zic despre această zi. A fost una normală, frumoasă, desigur, dar fără prea multe evenimente, de aceea nici nu prea am ce vorbi.

Imagine nocturnă

Capitan's, un minunat restaurant

Ziua XI: Biserujka şi Vrbnik

În cea de-a patra zi petrecută la Baska şi a 11-a a excursiei noastre, am mers sa vizităm o peşteră, al cărui nume este Biserujka (ceea ce, în traducere, înseamnă perluţă) şi apoi oraşul Vrbnik, despre care ştiam că trebuie să aibe o plajă foarte frumoasă, unde te poţi arunca în apă direct de pe stânci, aşa cum ne place nouă.

Dar să încep cu începutul, şi să vă povestesc despre peştera pe care am vizitat-o. Nu ştiam foarte bine drumul până la ea. Sau poate ar fi mai corect să spun că nu-l ştiam de loc. Văzusem un indicator în timp ce am venit spre Baska, in prima zi, aşa că nu ne-am mai uitat pe hartă să vedem ce şi cum. Până la urmă s-a dovedit că nici nu aveam nevoie, parţial datorită faptului că erau puse semne la fiecare intersecţie (e adevărat, cam micuţe, dar erau) şi parţial datorită minunatului simţ de orientare al tatălui meu, care nimereşte mereu şoseaua corectă.

Drumul ducea când prin inima insulei, când pe malul mârii. Oricum, peisajul a fost destul de pitoresc şi mi s-au părut deosebit de frumoase acele sate în stil tradiţional care mai existau încâ în zonele mai puţin vizitate. Deşi trebuie să recunosc că aspectul de sate părăsite era destul de mare (cu toate că am văzut pe alocuri locuitori, însă casele aveau un astfel de aspect de nu-ţi venea să crezi că sunt din vremurile noastre), însă poate că tocmai acest lucru le mărea farmecul.

sat din insula Krk

Într-un final am ajuns şi la peşteră, care se numea Biserujka (sau Perluţa) datorită unei legende conform căreia un hoţ a ascuns odată aici o comoară alcătuită din perle. Comoara nu a fost găsită niciodata, însă peştera este atât de bogată în formaţiuni, încât poate fi numita ea însâşi o comoară. Nu ştiu câţi cunoaşteţi ceea ce sunt stalctitele şi stalagmitele, dacă nu ştiţi puteţi face click aici pentru a vedea nişte informaţii succinte.

Dar nu trebuie neaparat sa stiti despre formatiunile existente intr-o pestera. Daca in copilarie ati citit Ciresarii veti intelege despre ce vorbesc atunci cand spun ca m-am simtit asemenea Mariei in acea pestera. Totul arata precum o frumoasa sala de dans a unui palat magic, o sala bogat ornamentata, cu candelabre sofisticate si printese in rochii cat mai elegante si mai sofisticate. A fost ca si cum m-as fi transpus intr-unul din basmele copilariei mele.

tavanul pesterii

galerie

detaliu

fundul pesterii

Când am plecat de acolo am hotărât că ne vom opri la o plajă care li s-a părut atractivă prietenilor noştri, înainte de a de îndrepta spre Vrbnik. Ce pot spune despre această plajă? Cu siguranţă nu e stilul meu. O plajă cu iarbă şi mult timp după ce am intrat în apă şi am început să înaintez, apa îmi ajungea tot până la genunchi. Deşi trebuie să recunosc că pentru fetiţa de trei ani a celor ce ne însoţeau, această plajă a fost foarte potrivită.

La Vrbnik ne-am dus numai noi, prietenii noştri fiind obosiţi şi dorind să se întoarcă acasă. Însă acolo a fost foarte fain. Iniţial ne gândeam să vizităm şi oraşul, însă adevărul este că era cam târziu, aşa că ne-am dus ţintă spre plajă. Nu ştiam bine unde este, dar ştiam că trebuie să mergem în jos. Astfel am ajuns în port. Din port am început să mergem pe lângă apă, până am ajuns la un mic tuneluţ în stâncă, pe sub care am trecut şi am ajuns la o plajă cu pietre. Cu umpic de curaj am intrat şi în apă (era umpic rece, iar acolo era umbră) şi am început să înotăm. Maica-mea avea salteaua, de care ne mai prindeam şi noi uneori. Ne-am dus până la o stâncă pe care era prină o scară, astfel încât să te poţi urca pe ea şi să sari în apă. Ceea ce noi am şi făcut, de altfel.

portul din Vrbnik

tunelul

plaja

stanca

Când am ieşit din apă, ne-am dus să facem plajă pe digul portului căci, după cum am spus, acolo era umbră, iar noi vroiam să ne uscăm cât mai repede, căci ni se termina timpul pentru care am plătit parcarea. Ne-am uscat doar parţial până în momentul în care a trebuit să ne întoarcem, dar a fost ok.

aici am stat sa ne uscam

Ne-am întors acasă unde i-am găsit pe prietenii noştri, iar seara am mâncat la restaurant, eu caracatiţă gătită în stil mediteranean, care a fost foarte bună, deşi trebuie să recunosc că şi mai bună ar fi fost cu mai puţin piper.

Una peste alta, cred că pot spune că a fost o zi foarte frumoasă.

toate fetele din excursie

Zilele VIII, IX si X: Baska

V-am povestit despre tot ce s-a intamplat la munte, despre excursile pe care le-am facut pe acolo si despre felul in care mi-am petrecut eu zilele. V-am spus deja ca tot ceea ce am scris fusese scris de dinainte intr-un caiet, de aceea au fost la timpul prezent. Acum urmeaza sa va povestesc despre zilele de la mare, din Croatia, iar aici nu mai am niciun document scris de unde sa-mi transcriu impresile, asa ca va trebui sa o fac din propria mea minte.

Am hotarat ca voi vorbi despre primele trei zile in aceeasi postare, caci in acestea nu am fost in nicio excursie si cred ca ar fi inutil sa repet de trei ori cum arata Baska (localitatea unde am fost cazati), sau cum am parcurs eu cei 20 de metri pe care ii aveam de parcurs pana la plaja, sau cum m-am bronzat, sau cum am mancat in fiecare zi inghetata.

Dar sa o iau de la inceput. Venirea spre mare. Cred ca va mai amintiti ca v-am spus ca atunci cand ne-am indreptat spre munte am prin o ploaie foarte puternica care a facut drumul extrem de plictisitor. EI bine, pe o vreme similara am mers si din Germania pana in Croatia. Noroc ca era mai putin de mers pe autostrada, astfel incat am avut si eu posibilitatea sa vad lucruri mai interesante. Cat despre mersul pe autostrada... poate ati vrea sa stiti ca am prins un stau de peste 20 de km si am pierdut astfel 3 ore. Sau ca pe alocuri ploua foarte violent si nu se putea merge decat cu 60-70 de km/h.

Dar asta nu mai conteaza. In cele din urma am ajuns cu bine in Croatia, am ajuns si pe insula Krk, in localitatea Baska si aici nu mai ploua. In schimb batea vantul. Un vant puternic, numit "bora". Nu stiu cati ati auzit de el si cati stiti despre ce este vorba, de aceea am sa va explic. Bora este un vant specific coastei dalmate ce coboara din munti si bate pe mare, putand ajunge pana la viteze de 100km/h in zece minute. Pentru mai multe detali despre acest vant, va recomand sa dati click aici.

efectele vantului aspupra mea

In zilele care au urmat, acest vant n-a mai fost la fel de puternic. Se facea inca simtit, dar nu remarcai mare diferenta intre el si o briza a marii obisnuita. A fost si o temperatura buna, iar apa, desi in racire, a ramas la o temeratura care sa ne permita sa intram si sa facem baie in ea fara sa amortim.

aspectul marii in cea de-a doua zi

Mai trebuie sa va vorbesc despre localitatea in care am stat noi. Nu pot sa zic ca ne-am plimbat foarte mult prin ea, doar pe strada de langa mare si pe cea de umpic mai sus (localitatea era in panta), insa asta era cam tot ceea ce merita vazut. Existau si mai sus case ale localnicilor si chiar si case de inchiriat, insa nu era nimic ce sa merite vazut. Vile normale, la fel cum poti vedea si la noi. Dar, darorita faptului ca nu m-am plimbat prea mult in sus, in mintea mea Baska este precum o localitate lunga si ingusta, aflata pe malul marii.

Noi am stat intr-un capat al ei, intr-un capat care coincidea si cu capatul insulei. Trebuie sa spun ca datorita acelui vand de care v-am vorbit, vegetatiea era foarte redusa in acest capat, astfel incat aveam senzatia ca ma aflu in desert. Si nu pot sa spun ca acest lucru facea peisajul sa arate urat, ci, din contra, ii dadea un farmec aparte, ii conferea unicitate.

peisaj desertic

pe malul marii

Acesta era cadrul natural al locatiei. Din punc de vedere arhitectural, capatul in care locuiam noi era mai urat si avea mai putin farmec (aveam chiar o vila foarte kitchoasa langa noi), insa pe masura ce te deplasai de-a lungul localitatii, faceai cunostinta cu niste cladiri foarte sic, cu terase foarte dragute si cu restaorante pescaresti extrem de atractive. In acel capat totul parea in stil italienesc. Casele imi aduceau aminte de acele case colorate din satele pescaresti de pe malul Marii Ligurice. De altfel, erau si destul de multi italieni in regiune.

casute cochete

terasa pe malul marii

Baska by night

Casa in care am stat noi a fost superba. Era bine, in primul rand, pentru ca eram singurii care stateau acolo, noi si prietenii nostri impreuna cu care ne-am planuit vacanta. Era o casa cu trei dormitoare, o sufragerie, o bucatarie si o superba terasa in spatele ei. Era loc pentru toate aici: loc la soare pentru plaja, un imens loc de luat masa, la umbra, si loc pentru gratar.

latura a casei noastre si locul de plaja

locul de luat masa

locul de gratar

sufrageria

bucataria

unul dintre dormitoare

Sonia

Mai multe nu stiu ce sa va spun acum. Sper ca ceea ce v-am scris si pozele care imi insotesc postarea sa va lamureasca asupra faptului ca a fost un loc frumos.